…mai multe despre „Cum vă place”

„Tânărul regizor Ion Mircioagă revine pe scena arădeană după alte două experienţe, care i-au marcat cariera începută cu şase ani în urmă, legându-l oarecum sentimental de trupa de pe malul Mureşului. De această dată, demersul său se constituie într-o temerară provocare în planul performanţei teatrale şi al resuscitării orgoliului creativ al actorilor. Partitura shakespeareană oferă datele tipologice necesare dincolo de aparent frivola ţesătură a intrigii, precum şi mesajele moralizatoare potrivite, ce o recomandă publicului din orice timp şi de oriunde. De felul cum sunt desluşite şi adecvate toate acestea înţelegerii şi sensibilităţii spectatorului contemporan depinde reuşita unui astfel de proiect.

Orice accent necontrolat sau insuficient motivat poate transforma o intenţie regizorală generoasă într-o aventură estetizantă sau într-un gest de neorânduială şi aroganţă experimentalistă. Ceea ce Ion Mircioagă şi trupa teatrului arădean au ştiut să evite cu iscusinţă, dar şi cu preşul unei munci de redescoperire a libertăţii de exprimare în cadrul unei viziuni de ansamblu precis definite şi, în acelaşi timp, modern susţinută de mijloacele scenice (scenografie, ambianţă muzicală şi sonoră, ecleraj, mişcare) şi cele actoriceşti, fără îndoială. (…)

Sigur, sunt multe punctele reuşite ale acestui spectacol, deosebit de incitant şi foarte actual şi tineresc în filosofia lui. <Aş vrea să ne deschidem sufletu-ntr-o zi pe ţărmul unei lumi mai bune,> – proclamă la un moment dat un personaj. Publicul a fost prins cu abilitate în acest joc al lumii ca scenă, formule îndrăzneţe imaginate de regizor au încorporat spectatorii în fluxul de evenimente al piesei într-un bine orchestrat sistem de relaţii şi trucuri interactive. Sala devine spaţiu de joc aproape în permanenţă, cu precădere în partea secundă a montării, culminând cu apoteoticul final conceput (regizoral) în patru secvenţe, una mai spectaculoasă ca alta. Este o performanţă această radicalizare a modelului de discurs teatral propus de Mircioagă, care motivează şi eliberează prin deconvenţionalizare jocul actorului şi sparge canonul elisabetan al spaţiului de joc. Mizele estetice ale regizorului sunt subtile şi polemice, antrenând în acest <turnir> un arsenal de mijloace deloc ortodoxe, în care conjugă retorica grotescului (cu funcţie moralizatoare) şi efuziunea lirică, patosul dramatic şi fervoarea comică, evocând instrumentarul commediei dell’arte. Toate topite în creuzetul paradoxului parodic şi al unor estompe atent puse de detaşare postmodernă faţă de tâlcurile demersului dramaturgic shakespearean.

Aici se află performanţa teatrului arădean în acest spectacol, bine asimilată, în cele din urmă, de întreaga echipă şi, fapt notabil, de asistenţa extrem de receptivă aflată în sală.”
Corneliu Antim: „O provocare parodică”, în „Ziarul de duminică”, (supliment al „Ziarului financiar”), nr 5, 2001, pagina 6

Vezi şi: Ion Parhon: „O hărţuire emoţională a publicului” în http://www.romanialibera.com 26 ianuarie 2001

La Teatrul de stat „Ioan Slavici” din Arad, scenograful Mihai Păcurar şi-a imaginat că toată agitaţia de la palat e cuprinsă într-o zonă cu adâncime meschină, de câţiva metri, de la rampă la o cortină din tul. Dimensiunile mici sufocau acţiunile, gesturile se micşorau, aripile spiritului nu aveau loc în care să se întindă. Luminată, porţiunea de scenă din spate se făcea văzută – ca zonă în care visul lui Orlando se plămădea – şi se învedera astfel o realitate mai amplă decât cea a vieţii de la curte, bazată pe alte valori: cele ale teatrului, anume, ale teatrului shakespearian.

Rosalinda şi tovarăşii ei de exil evadează din lumea îngustă, acum şi întotdeauna, a cotidianului banalizat, în Cosmosul lui Shakespeare. Pădurea din Arden nu e nici mai mult nici mai puţin decât lucrarea lui, o închegare de munţi, prăpăstii sufleteşti, mări, oceane, şi alte sentimente. În Arden se pot desfăşura toate poveştile consemnate sau imaginate de Shakespeare, personajele din „Cum vă place” sunt variante ale tuturor eroilor shakespearieni, frământările lor sufleteşti sunt fie braţe, fie ecouri ale tulburărilor resimţite de orice om. „Shakespeare a creat lumea în şapte zile. (…) În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut./ Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,/ Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă/ Ar merita să vadă şi el un spectacol/. Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,/ S-a dus să moară puţin.” (Marin Sorescu, „Shakespeare” în „Rame”, Bucureşti 1972, Editura „Eminescu”) Atracţia exercitată de aceste versuri, oricât de mare, nu poate acoperi anemia tâlcului lor, cel puţin în raport cu axioma enunţată iniţial. Merge Shakespeare la teatru în condiţiile în care întreg Universul e opera sa? Da, dar nu ca spectator ci ca actor, lăsându-se în voia plăcerii de a descoperi lipsa de limite a propriei lumi. Când, în montarea amintită, fugarii cutezau să treacă dincolo de hotarele ce condiţionau faptele lor, perdeaua paralelă cu rampa aluneca lăsând scena să se nască şi încurajând eroii să îi cerceteze şi continuările din sală. Valoarea fiinţelor şi obiectelor se schimba, în urma îndrăznelii celor trei pribegi, radical. Le Beau se transforma în Primul nobil de lângă Ducele uzurpat, iar o Doamnă de la curte, fără glas, în Amiens, delicatul rapsod al codrului înverzit. Practicabilul ce trebuia să servească drept podium pentru câştigătorul partidei de mortal-combat devenea o cutie magică, ladă în care se găsea recuzita necesară fiecărui moment, dar şi fisură folosită de feciorul mijlociu al lui de Bois pentru a pătrunde în Arden şi pentru a aduce vestea – cât de bună? – că excursul în lumea lui Shakespeare se poate încheia.

Chiar spectatorii, dacă voiau, se puteau amesteca cu actorii ca să cânte, la unison, despre viaţă ca dragoste de om – viaţa ca spectacol generat de nevoia omului de a se dărui; de a se desface; de a se înfăţişa.
Viaţa ca teatru presupune esenţializare, funcţionarea detaliilor cu forţă reverberatoare în planul poeziei. Scena nu fiinţează ciuntită, aşa cum nu admite gesturi sărace în semnificaţii, vorbe sau obiecte de recuzită cu rost neîncăpător ori cu o importanţă abuzivă. Prezenţele în arta guvernată de Baroc sunt preţioase fără a fi, cum pare la prima vedere, obligatoriu şocante şi, în această ordine de idei, aş îndrăzni să comentez o imagine prilejuită de spectacolul pe care l-am montat în 2001 la Arad. Ea a fost născută de Aura Călăraşu şi Călin Stanciu, interpreţii Rosalindei, respectiv al lui Jacques. Ganymed, obosit să îl aştepte pe Orlando, înaintează spre practicabil şi stă pe el. Imediat, apare Jacques. Momentul, numit de noi „al tristeţii”, este punctul în care Rosalinda simte puternic voluptatea de a se închina melancoliei. Vorbele bărbatului de lângă ea o învăluie şi înţelesul lor o încălzeşte şi îi oferă protecţie, ceva cum nu se poate mai nimerit acum, când o terorizează o stare pe care nu o cunoscuse nici măcar la curte: vulnerabilitatea. Aura Călăraşu, actriţă cu gust pentru jocul riscant, definea situaţia printr-o interpretare austeră şi prin folosirea subtilă a unui element de costum, o gheată – pe care o târa după ea când intra şi pe care, apoi, o ţinea în mână fără o intenţie anume. Epuizarea personajului era vizibilă în lipsa totală a gândului că poate face un gest la îndemână, cu condiţia să aleagă între a se încălţa sau nu. Actriţa reuşea, în acel spectacol întemeiat în bună măsură pe plăcerea de a trăi exaltat bucuriile – dar şi amărăciunile – un moment de poezie barocă bazat pe extraordinara capacitate sugestivă pe care o poate căpăta un obiect fără utilitate imediată.

În planul mai larg, cel definit de Baroc ca de fel de a trăi, indiferenţa în raport cu un accesoriu teatral denotă ceasul de cumpănă în care un om e tentat să refuze orice rol. Să iasă din scenă.
Să se sinucidă.
Conflictul între vitalitate şi disperare, trăit acum de Rosalinda, indică disponibilitatea eroinei de a iniţia şi de a întreţine teatrul şi, totodată, fibra ei barocă. Postrenascentismul însuşi îşi datorează existenţa crizei ce a generat o tragedie a cărei scenă a fost o importantă parte a continentului nostru.

Ion Mircioagă