Preocupări pedagogice

Prietenul meu Iulian mi-a dat o carte, „Autori, actori şi regisori”, scrisă de Al. C. Ionescu şi publicată în 1943 la „Cugetarea – Georgescu Delafras”. Citind-o, am notat câteva gânduri interesante despre teatrul contemporan.

„În teatrul lui Sophocle, în Oedip rege, interesul dramatic nu este alimentat de faptul brut al incestului propriu zis, ci de complexul de investigaţii şi analiză care duc la o problemă de conştiinţă şi de cunoaştere.” (pg. 84)

„…teatrul nu admite decât <un fel de natural>, un natural… convenţional, adică un <natural expresiv>”. (pg. 100)

„Fără să reducem teatrul numai la formulele clasice – conflict, intrigă, personaje, motivare – şi alte regule ale dramaturgiei clasice, difuzate prin manuale stereotipe de poetică, trebue totuşi să admitem că înainte de orice, teatrul caută să creeze spontan iluzia existenţii, în ce are această existenţă caracteristic – mişcarea şi lupta.” (pg. 150)

Am respectat opţiunile gramaticale ale autorului.

Mi-am reprimat tentaţia de a face vreo subliniere.

  • Curs de light-design
    UNATC, Facultatea de Teatru
    Începând din anul universitar trecut, cursul de light-design se desfăşoară în ciclul I de studii, pe parcursul a trei semestre.

Referitor la citate…

Nu cred ca teatrul are monopolul unui natural expresiv. Peste tot in arta naturalul ca atare este pur si simplu prost gust. Naturalul “real” este ceva indelung si minutios lucrat, in tot ce “lucrare” poate sa implice intelectual, ca efort, ca volum acumulat.

Cea mai trista lectie despre asa ceva am primit-o pe la 7-8 ani. La sfarsit de an scolar mama, care avea incidental ceva notiuni de regie, m-a invatat cum sa recit in public “Regina Ostrogotilor” a lui Cosbuc. Am avut un succes neasteptat. Telefoane acasa de la parintii celorlalti copii si asa mai departe.

Un an mai tarziu m-am razvratit si i-am spus ca voi spune aceeasi poezie cu sentiment si cum cred eu ca trebuie spusa (desigur la acea varsta poemul ma emotiona profund). Recitarea a fost urmata de o tacere jenata a adunarii. Desigur nici un telefon de felicitare nu a urmat haha.

Este acelasi motiv pentru care anumite apusuri nu se pot picta, afara de cazul inc are le vinzi la Mamaia pe faleza.

Este acelasi motiv pentru care busturile de comanda extrem pe care le-a executat Rodin si care se pot admira dealtfel si astazi – fotografii de bronz si de ceramica – nu emotioneaza altfel decat pentru exactitate.

Este acelasi motiv pentru care jurnalele extrem de sincere si exaltate ale fetelor de liceu nu il bat nici pe Byron, nici pe Lermontov.
In fond… e un adevar trist.

By: currandera on iunie 27, 2009
at 7:42 pm

Răspunde

Să uităm eventualele momente în care teatrul a emis pretenţia că, între arte, doar el implică naturalul „lucrat”. Au fost clipe de rătăcire, Melpomene şi Thalia se păcăliseră şi băuseră alcool obţinut prin sinteză. Mai actuală, acum, mi se pare discuţia despre ce se întâmplă când surorile suspomenite se îmbată cu apă rece şi trăiesc convingerea că scena trebuie să oglindească viaţa. Fac ravagii realismul de bucătărie şi naturalismul de Ferentari, iar unii dintre promotorii acestor curente amintesc violent de activiştii comunişti care vorbeau despre arta cu mesaj şi despre funcţiile ei.

By: mircioaga on iunie 28, 2009
at 10:19 am

Răspunde

E justă atitudinea la dresa realismului de bucătărie şi a naturalismului de Ferentari! Ciudat e că o studentă, cînd noi ăi mai vărstnici ne văitam de inflaţia de texte cu pornografii – spuse cu sete de actorii tineri! – mi-a replicat, cum ai zis mai sus,”fac parte din viaţă”. Frumosul, nobleţea,iubirea,cultura,devotamentul,patriotismul,nu mai fac parte din viaţă, se vede…Păcat!

By: bogdan ulmu on iunie 28, 2009
at 11:46 am

Răspunde

Înjurătura amarnică, flegma neglijentă, crima pasională fac parte din viaţă aşa cum adevărate sunt şi suspinul duios, parfumul teilor, sărutul timid. Ele nu există unele fără altele şi în teatru nu au valoare unele fără altele. Fraza mustoasă, născută sub zodia nufărului, era cunoscută de Aristofan, mânuită cu geniu de Shakespeare, încă nedesluşită de noi şi contemporanii noştri.

E bine: mai avem ce lucra!

By: mircioaga on iunie 30, 2009
at 10:25 am

Răspunde

Poate ca in teatru este cel mai usor de urmarit ce se intampla cu “realismul de bucătărie şi naturalismul de Ferentari”, pentru ca spectacolul nu exista fara public, deci pentru “realismul de bucătărie şi naturalismul de Ferentari” exista un public.

Care, sa fim seriosi, nu gusta asta pentru ca ar fi realism si naturalism, ci pentru ca, departe de emotia estetica, starneste alte emotii, rudimentare, probabil genetice.

Si exista doua posibilitati de abordare a acestor apetente, dupa parerea mea. Una mai grea este a vestului europei, cealalta este a Statelor Unite. Prima din pacate necesita o groasa patura sociala educata, un curent de opinie puternic, o strasnica ciruclatie a informatie si, din pacate, zeci de ani de guverne dispuse sa cheltuie “de la buget”. Pentru ce? Pentru gaura neagra care se numeste educatie. Si rezultatele se vor vedea la mult timp dupa moartea acelor generoase guverne.

Cealalta solutie, a Statelor Unite, este de a avea doua culturi paralele la fel de respectate, cea de varf si cea de masa. Cea de masa va face din cultura un business serios si remarcabil de banos: se cheama entertainment, cultura e un cuvant mare care sperie lumea. Si atunci daca publicului ii place sa vada oameni grasi care se bashesc cu deliciu pe ecran, care mananca cu degetele si se scarpina la coaie in prim plan, publicului exact asta i se da, pe bani. Daca publicului ii place mitul Cenuseresei atunci se vor face 20 de spectacole cu Cenusereasa si Cenusotca, care mai de care mai slab, desigur. Sex pe scena nu i se da, ca publicul a apucat sa invete la scoala de duminica in copilarie ca sexul in public e rau si te duce in iad.

In paralel si fara sa se considere business, “cultura inalta”, cum mi se pare ca-i ziceau nemtii inainte de razboi prin cele tratate, supravietuieste si se bucura de viata in cercuri restranse, in facultati de renume si asa mai departe.

E… pana la urma o problema de fezabilitate, cum ar zice injinerul…

Exista putine genii care sa imbine melodrama cu adanca drama interioara, care sa imbine filmul politist cu filosofia, comedia bulevardiera cu adanca meditatie asupra lumii si sa-i mai si reuseasca, ultimul de care imi amintesc se numea Shakespeare.

By: currandera on iunie 28, 2009
at 5:13 pm

Răspunde

Modelul american tentează azi mai mult decât ieri căci e criză. Nu sunt fonduri! Să ne ocupăm de entertainment, amatorii de astfel de produse să scoată bani din buzunar şi să îi plătească pe prestatorii de servicii!

Toate bune şi frumoase, dar cei din urmă ne-ar gâtui dacă nu le-am recunoaşte statutul de artişti de avangardă şi meritele de conştiinţe sociale lucide. Scriu fraza de dinainte şi simt o pârdalnică de îndoială că mă cuprinde. Poate ei sunt în drept să emită pretenţiile enumerate.

POATE, căci trebuie observat că nu maselor se adresează operele lor, ci establishmen-lui: colegi, critici, amici, sponsori, snobi, vecini, rude.

By: mircioaga on iunie 30, 2009
at 10:56 am

Răspunde

Modelul american se adreseaza in special tarilor mari, ce zic eu mari, enorme, cum ar fi si Rusia la o adica, unde investitia in ridicarea “nivelului maselor” cum ar fi zis comunsitii de acum 50 de ani e aproape imposibila.
Nu e, desigur, imposibila, dar vine doar in urma unor schimbari improbabile. Una dintre ele este o secventa de guverne de stanga…, alta ar fi o bunastare si pace intinse pe sute de ani, bunastarea deseori se leaga, cel putin la inceputurile ei, de … guvernarea de dreapta… asa ca se pare ca ne invartim in cerc vicios.
Dar chiar ne invartim? Poate ca nu, daca abordam problema dintr-o perspectiva diferita. Cat de normal este sa avem tari enorme, cu populatie ucigator de mare si fara speranta needucata si cu probleme fundamentale de avutie?
Poate ca nu e chiar asa normal, poate ca aceasta normalitate a fost atinsa, impusa si implementata pe calea armelor, poate ca ea chiar este mentinuta pe calea armelor ici si colo, mai cu seama daca ne uitam la Rusia si China.
Modelul european cu urile marunte, cu dispretul alteritatii, de la marile razboaie la bancurile care incep cu “un belge” are si meritul ca guvernarea, si, din punctul de vedere al discutiei de fata, investitita in cultura si mai cu seama educatie, se fac local, cu o anume mandrie locala, cu sentimentul unei competitii locale chiar. Comunitatea nationala este deja un artificiu creeat su macar definitivat abia in timpul razboaielor napoleoniene.
Nu cumva atunci modelul american se datoreaza unei situatii geopolitice distorsionate?
Daca da atunci acest model nu ne priveste pe noi romanii decat ca alternativa lenesa.

Este ca si cum am duce posta cu tancul, fiindca avem tancuri multe si ne e lene sa pedalam bicicleta la doua starzi distanta.

Oh si nu-mi vorbi criza. Una ca aceasta criza este supradimensionata mai cu seama in tarile in care stratul social de investitori e extrem de subtire. Hai sa traim: cati romani au actiuni la banci si in afacerile imobiliare? A doua e ca educatia intr-un numar relativ mare de indivizi n-are nimic de-a face cu o criza care dureaza cativa ani, e treaba de la 50 de ani in sus, deci alte mere, alte pere.

By: currandera on iunie 30, 2009
at 5:56 pm

Răspunde

Sigur că o criză, trecătoare prin definiţie, nu ar trebui să influenţeze educaţia dar Pogea, Andronescu, Boc şi colegii lor, aflaţi acum şi de 40 de ani încoace la cârma României, au alte păreri. “Mai întâi Casa Poporului, şi pe urmă şcoala!” “Prioritară este dezvoltarea agriculturii, pe urmă rezolvăm şi problemele învăţământului.” “Dascălii să înţeleagă, problemele minerilor au nu numai legături directe cu securitatea naţională ci şi implicaţii umanitare…”

Şi nu ştiu cum e în SUA, dar aici criza devine tot mai acută. Semnele agravării sunt:
1. Le este tot mai uşor celor interesaţi să ne încaiere unii cu alţii: tinerii cu bătrânii, orăşenii cu sătenii, “privaţii” cu bugetarii. Exemplu: degeaba aş încerca eu să îi dovedesc lui Moise Guran că deja salariul meu, azi, e mai mic cu 22% decât în ianuarie, dânsul tot încruntat mă priveşte…
2. Se minte cu o neruşinare ce aminteşte de raportările mult dragi lui Ceauşescu. Exemplu: situaţia autostrăzilor.
3. Se fură cu tupeul tipic anilor 90. Exemplu: cazul Ridzi.

Are criza de a face cu teatrul? Să ne mai gândim.

By: mircioaga on iunie 30, 2009
Iata subiecte care ma depasesc. Recunosc ca la biserica si la teatru nu am mai fost demult…

By: Dan Ioanitescu on august 4, 2009
at 11:06 pm

Nu doar tu eviţi biserica şi teatrul. Ocolirea lor e generală şi, din păcate, legitimă. Explicaţia cea mai dureroasă este că amândouă tind să devină locuri de caterincă (sper să îmi ierţi expresia). E drept, încă sunt contemporani ai noştri pe care nevoia îi conduce în foaier sau la uşa bisericii, dar trebuinţele în cauză sunt prea rar profunde, ele se nasc din disperare, singurătate… Iar preoţii şi artiştii nu le răspund întrebărilor – nu pentru că nu s-ar pricepe ci fiindcă sunt prea preocupaţi să se cerceteze în oglinzi, asta în cazul bun; în celălalt caz îşi dau la gioale.

Lasă un comentariu