Ion Mircioagă

„Situația dramatică este simplă și spectatorul poate rămâne și (doar) la un prim nivel al receptării (în afara intertextualității multiple), pentru că acțiunea e destul de bine configurată și psihologia personajelor surprinsă cu finețe. Mișcarea alertă, trecerea de la o stare sufletească la alta, de la joc și curiozitate la exasperare, la lupta cu propriile speranțe și nevoi surprind bine existența limitei. La acest prim nivel, descoperim un scriitor bonom și trecut de acel ”mezzo del cammin di nostra vita”, ce este pus într-o situație oarecum neobișnuită de mult mai tânărul (dar netalentatul) fiu al unei cunoștințe, plecat pentru o perioadă în Statele Unite și reîntors ca afacerist de succes: el este rugat să-l ajute să păstreze nestinsă iubirea unei Roxane de peste mări, concepând nu scrisori de dragoste, ci mail-uri… Ceea ce este inițial doar un joc se transformă treptat (cu intervenția destinului desigur ce ia forma unor reglări de conturi în urma cărora tânărul este închis pentru mai bine de doi ani) în vis și apoi în iubire… imposibilă, sursă de neliniști, speranțe, trădări (ale gândului, dacă nu ale faptei) și nesfârșită poezie.
Există doar schițate și alte conflicte, sunt sugerate și alte planuri spre care textul și reprezentația se deschid, dar, indiferent către care dintre acestea mi-aș îndrepta atenția, poezia dură a existenței se află permanent acolo, vorbind despre iluzii, ratare, forme de iubire și de căutare, forme de abandon și de disperare, timp, tristețea bătrâneții și nepăsarea tinereții. Nu e doar o atmosferă, e o realitate această poezie a trăitului; în universul creat din absență, așteptare și cuvânt pe care îl instaurează Zeno și Roxana, poezia joacă un rol esențial. Sunt, pe de o parte, versurile la care visează bărbatul, e textul ce va rămâne după încheierea experienței celor doi ani, e, în sfârșit, fundalul mai larg al poeziei trubadurilor și al romanelor cavalerești care acompaniază subtil, dar continuu, traseul existențial al poveștii. Roxana e o absență și tocmai această acorporalitate îi păstrează fascinația și îi hrănește bărbatului pasiunea. Scriindu-i, căutând-o, de fapt el o creează. Zeno e un Pigmalion modern, a cărui viață nu e deloc ruptă de realitatea lumii în care trăim; fără a avea destinul sublimat al creatorului din mitul antic, el păstrează aceeași forță de a cizela, de a căuta și de a da viață unei abstracțiuni. Numai că întreținând iubirea celuilalt, personajul nu poate fi și un real creator de viață, rămânând doar creator de destin. Trimiterile explicite la poezia trubadurească, la Guillaume de Poitiers și Jaufre Rudel punctează sugestia unei stări de grație ce investește în ființa nicicând întâlnită, dar pe deplin cunoscută, calități fizice și spirituale excepționale. Zeno și Roxana nu reeditează destinul lui Rudel și al contesei de Tripoli altfel decât la nivelul ideii (sacrificiul bărbatului care nu are curajul să se ducă să spulbere iluzia celei care s-a dăruit prin cuvânt vocii pe care o crede altcineva). Până la un punct, cei doi protagoniști ai poveștii de iubire sunt mai aproape de destinul lui Cyrano de Bergerac și al Roxanei (numele nu e întâmplător același), doar că Nora Vasilescu și Ion Mircioagă schimbă fundamental deznodământul. Roxana nu e lăsată să decidă, fiindcă Cyrano-Zeno nu va fi nicicând descoperit. El alege suferința în locul deziluziei, salvarea în locul visului și nicicând confruntarea cu realitatea. A nu se înțelege că bărbatul e capabil de un sacrificiu total, de o generozitate prin care să-i lase celuilalt creația lui… Dar a se deduce că putem citi în palimpsest și ceva din nevoia de iluzie a altui cavaler rătăcitor, vestitul hidalgo spaniol…
Piesa vorbește în esență despre neputința salvării totale și a sacrificiului dezinteresat, despre suferința și egoismul omului contemporan, despre incapacitatea sentimentelor de a învinge temerile personale, distanța, barierele interioare, propriile fobii, cenușiul existenței de zi cu zi. Lumea marilor exaltări e de mult pierdută, a rămas doar căutarea. Despre această căutare perpetuă au vorbit cele patru personaje; fiecare are nevoie de un strop de poezie. Soluția pe care par a o propune este viețuirea nu în real, ci trăirea în virtual, în lumea tuturor posibilităților care este visul: de iubire, de mărire, de liniște și detașare, fiecare în funcție de propriile nevoi și exigențe…
Decorul simplu, în tonuri de maro închis și negru rămâne neschimbat, scena fiind compartimentată astfel încât spectatorul să aibă permanent în fața ochilor toate spațiile desfășurării existenței personajelor. E o sugestie a vieții lor descompuse și a existențelor expuse, dar și o modalitate de evidențiere a mizeriei și cenușiului, a neîmplinirilor în contrast cu poezia născută din iubire, cu lumea căutării și descoperirii celuilalt pe terenul nesigur al cuvintelor.”

Nicoleta Munteanu: „Cu soarele pe piept, cu sufletul în palme”, în http://www.iasuluniversitar.ro/viata-in-iasi/ luni, 13 decembrie 2010