Încă de la început, din momentul intrării în sală, regizorul își dezvăluie intenția de a contura o poveste vizuală, un sens ce se va naște (și) din recuperarea plasticității lumii gestuale, a mișcării scenice. Spectatorii pătrund în intimitatea celor două personaje dintr-o dublă perspectivă: descoperind trupurile și mișcările lor pe scenă se creează iluzia că universul celor doi preexistă momentului primei întâlniri, iar somnul lor (căci îi surprindem, verticalizați de un ingenios decor, în plin abandon nocturn) înseamnă o recuperare a maximei intimități, o uitare a convențiilor comportamentale, trădând deci, în cea mai mare măsură, adevărul interior. Expresiile, gesturile, apropierile și distanțările conțin imagini ale răstignirii iubirii dublate de cele ale unei continue căutări. Această primă secvență, exclusiv vizuală, care precede intrarea propriu-zisă în spectacol, se constituie într-o expresivă metaforă a relațiilor dintre un El și o Ea, de oriunde și oricând, ”la vârsta când sângele-i domol”.
Într-un amestec ingenios de ritmuri și pași de dans, de gesturi, cuvinte și mișcare se derulează experiența de o dureroasă frumusețe a unei fragile povești de iubire născute din dorință, dar peste care timpul și-a pus neiertător pecetea. E o derulare de secvențe doar aparent autonome, în realitate e definită o existență în care pasiunea a ascuns imperfecțiunile, dar timpul are grijă să le dezvăluie, fără a putea anula însă sentimentul. Existența celor doi stă de la început până la sfârșit sub semnul hamletianului ”să mori, să dormi sau poate să visezi”, inducând subtil motivul recurent al teatrului shakespearian al vieții ca vis. Muzica, ”hrana tânjitoare a îndrăgostiților”, dezvăluie incompatibilitățile rămase la vârsta senectuții, radioul și gramofonul, fiecare purtând în lume altfel de sunete, devenind simboluri ale autismului în cuplu. Încercării de a reînvia pasiunea și odată cu ea tinerețea, i se opune plictiseala, lentoarea gestului conformist. E o incongruență, o lipsă de sincronizare a impulsului către celălalt care se trădează printr-o coregrafie – foarte ingenios pusă în scenă de Alice Șfaițer – a destrămării. Din prezentul acesta al abandonului se trece treptat, presimțind definitiva pierdere, spre mirajul recuperării vârstei de odinioară a cuplului, într-un alt timp, al visului despre tinerețe și fericire. Regăsirea e încă posibilă, dar e urmată invariabil de trezire.
E impresionantă scenografia semnată de Rodica Arghir și foarte interesant gândit regizoral acest spectacol. Există câteva scene de o cutremurătoare frumusețe: cea a sărutului din Romeo și Julieta, când cei doi au fețele înfășurate, ascunse sub valuri, sugerându-se deplina depersonalizare, esențializarea lor în principiile fundamentale (o imagine însă de factură expresionistă mi s-a părut, intertextualizând multiplu), cea a oglindirii, a privirii dublului imperfect, imaginea caruselului existenței în doi, coregrafia înstrăinării, a imposibilității regăsirii ce duce la exasperare, numerele de magie; imaginile încremenite pentru o clipă pe fundalul derulării visului sunt puse și mai bine în evidență de varietatea mișcărilor de dans și pantomimă, de la cele de circ (amintind de clovneriile bufonilor sau de păpușile dezarticulate) la cele de tango. Toate susțin ideea centrală, aceea a iubirii ca dulce rătăcire.
Reușita spectacolului se datorează în aceeași măsură întregii echipe care a lucrat la realizarea acestui spectacol: regizorul Ion Mircioagă, scenografa Rodica Arghir, coregrafa Alice Șvaițer și celor doi actori care se completează perfect în această întâlnire peste timp, Tatiana Ionesi și Emil Coșeru. M-a impresionat profesionalismul celor doi, capacitatea de a-și stăpâni trupul, în ciuda efortului considerabil presupus de ruperile de rim și alternanța pașilor, o bună identificare cu fiecare dintre personajele întruchipate, permanent însă subordonate simbolului uman (bărbat, femeie) pe care l-au adus pe scenă. Fiind și nefiind în același timp personajele shakespeariene, ei au reușit ca, din fragmente disparate, să construiască o tulburătoare poveste de iubire cu tot ceea căutarea, idealizarea și rutina aduc în existența noastră.
Ion Mircioagă 
Lasă un comentariu