Convingeri, observații, speranțe.

Mă întâlnesc cu două prietene la o cafea undeva, în apropierea ASE-ului. Soare, conversație plăcută,
șvarț de calitate. Doi-trei chelneri mișună pe lângă noi; serviciu ireproșabil. Vrem să plătim. Cârciuma
nu acceptă decât cash. În mijlocul Bucureștiului. Nu mă mai mir. Și sunt sigur că toți băieții din
spatele tejghelei își doresc o țară ca afară.

„Elvira Popescu” e o sală de cinema cu ștaif. Filme alese, foarte bune condiții video-audio. Și, slavă
Domnului, nu se vând floricele, cola etc. la intrare, ceea ce înlesnește selectarea publicului. Nu
decisiv. Mai intră câte un rătăcit, ce nu își dorește altceva decât distracție. Nimic condamnabil în
intenția lui; nevoia omului de a se relaxa e sută la sută întemeiată. Problemele apar când persoana
care poftește în exclusivitate la haz, nesatisfăcută, deschide telefonul mobil. Dacă stă chiar în fața
mea, sunt nevoit să îi atrag atenția că lumina celularului mă deranjează. Îl închide o vreme. Apoi îl
deschide, ca să anunțe: „sunt la film, nu pot răspunde, e oameni fini aici” (sic!). Recunosc, omul a
vorbit în șoaptă timbrată. Ins cu bun-simț, tipic pentru o populație civilizată.
Am mai scris despre taximetriști (aici).

Nu aș mai scrie, dar am pățit-o iar. De data asta, un șofer de taxi mi-a cerut de la „Unirii” la Gara de
Nord 50 de lei. Asta în timp ce la jumătate de kilometru distanță, colegii lui de muncă protestează
împotriva firmelor alternative de transport. Și amenință cu greva. Mă voi bucura când vor trece la
fapte, cum e normal într-o economie de piață.