Niște proști

E vorba despre taximetriști.

Întâmplare de acum câteva zile.
Autobuzul pe care l-am luat din Sibiu trebuia fie în București la ora douăzeci și unu. Deloc surprinzător, a întârziat; era spre miezul nopții când a ajuns în „Militari”. Nici vorbă de metrou, programul de noapte al STB-ului e o enigmă, trebuia apelat la un taxi. Foarte bine, erau cel puțin cinci la ieșirea din autogară. Ne-am îndreptat spre primul dintre ele, șoferul ne-a spus că nu merge – primul semn rău; conducătorul celei de a doua mașini ne-a întrebat unde vrem să ajungem, „aaa… eu mă retrag, dacă voiați în…”; alt taximetrist s-a oferit să ne ducă el oriunde în centru cu „doar” opt zeci de lei. Vocile tuturor acelor bărbați au început să se amestece și să devină agresive când Carmen a comandat o mașină pe ridesharing. La final am plătit sub douăzeci și cinci de lei, cu comision cu tot – când urcam în uber am auzit o ultimă strigare: „șaizeci de lei, vreau să muncesc!”

Nu toți taximetriștii sunt (lacomi și) proști. Și nu doar în București sunt taximetriști (lacomi și) proști.

Pe proștii din fața Autogării „Militari” i-am lăsat acolo, gândindu-mă că dacă nu s-ar fi repezit să ne jecmănească, și dacă nu și-ar fi bătut joc noi pasându-ne de la unul la altul, ne-ar fi putut fraieri. La cât de obosiți eram, doi poli am fi scos din buzunare ca să ajungem mai repede acasă. Și tot în gând le-am urat să întâlnească același fel de proști când au de a face cu polițiști sau cu funcționari sau cu chelneri. Sau politicieni. Sau ingineri, profesori, avocați.

Căci nu doar de taximetriști este vorba.