…mai multe despre „Zăpezile de altădată”

„Intuiţia exactă a regizorului descoperă aici farmecul adevărurilor simple, gustul pentru o anumită distanţă amuzată faţă de <seriozitatea> cu barbă şi mustăţi, vitalitatea incitantă a tonului direct, cultivat cu degajare de autor. Asumându-şi-le, Ion Mircioagă conduce spectacolul, cu relaxare şi plăcere, spre zone senine şi calme, cu atmosferă tandră, cuceritoare prin firesc, prin naturaleţe. Firescul artistic obţinut prin travaliu îndelungat şi elaborare studiată este o calitate greu de atins; acest spectacol o posedă. Ea se împlineşte în jocul actorilor, în relaţia firească dintre personaje, care evită banalitatea şi banalizarea situaţiilor de viaţă evocate în piesă, şi uneori, vai, atât de falsificate pe scenă.

Prospeţimea, autenticitatea stărilor, supleţea trecerilor de la un moment la altul, inteligenţa, umorul celor doi interpreţi principali – Sorin Tofan şi Aura Călăraşu, mai ales – contribuie la impresia generală de agreabilă causerie la care suntem invitaţi să luăm parte şi, eventual, aminte. Felul în care regizorul ştie să conducă evoluţia în timp şi spaţiu a relaţiei cuplului din piesă denotă o bună însuşire a regulilor meseriei – profesionalism, am zice, dacă termenul n-ar fi totuşi atât de pretenţios şi puţin potrivit în cazul unui debutant.

Dezvăluindu-ni-se cu haz în tentativa de a se sustrage ticurilor şi clişeelor care pândesc viaţa în doi, personajele, interpreţii câştigă curând toată simpatia spectatorilor, al căror interes e păstrat treaz pe tot parcursul reprezentaţiei. Se răspunde prompt şi sugestiilor regizorale, care urmăresc diversificarea, ritmarea şi potenţarea stărilor, prin schimbarea spaţiilor de joc, în tentativa inspirată de a implica spectatorii în acţiune şi atmosferă. Statuia vorbitoare şi pomădată a filosofului, ironizat într-o viziune naivă, demnă de paradoxurile autorului (al cărui nume e, de altfel, înscris pe soclu) este <întrupată> de Dan Antoci, care funcţionează perfect ca arbitru din alte vremi.
(…) În toate situaţiile, spectacolul îşi păstrează cuceritoarea nonşalanţă, reconfortantă pentru capacitatea de atracţie şi seducţie a autenticului.”
Doina Papp: „Seducţia autenticului”, în „Teatrul azi”, nr.11-12, 1995, pagina 32