Ion Mircioagă

„Din spectacolul cu trupa brăileană (eteroclită la culme, cu vechi membri manierizaţi, cu profesionişti care nu şi-au alterat talentul, alături de tineri absolvenţi la stat sau particulari în posesia unui minim meşteşug), am înţeles că regizorul ştie să transcrie scenic o lectură frumoasă de text, cu respect pentru idee şi cuvânt. Strădania actorilor, din acest punct de vedere, este mare şi meritorie, totuşi, adeseori depăşeşte puterile lor profesionale. (…)
Am mai putut remarca inventivitate în umplerea momentelor scenice, ceea ce conferă ritm reprezentaţiei şi cursivitate acţiunii. Când actorul este, de pildă, Bujor Macrin, care îl întrupează pe Lorenzo, scena are un stăpân care impune emoţia şi tensiunea, când însă tineri figuranţi au de înfăptuit câte ceva timorarea lor aduce slăbirea tensiunii şi duce la rătăcirea noastră cu ochii pe stucaturile sălii ori pe ceasul de la mână.
Şi mai are spectacolul o calitate: este curat. Degajă puritate şi, în acelaşi timp, expunerea sa este limpede, fără fiorituri inutile, fără teribilisme de regizor novator lipsit de suport. Are în el o modestie înţeleaptă, care poartă textul spre spectator pe un suport sigur.”
Florica Ichim: „Un Shakespeare necesar”, în „România liberă”, nr. 2756, 1999, pagina 6