…mai multe despre Molière

Ceremoniile, sărbătorile şi carnavalurile l-au ajutat pe europeanul de la întâlnirea secolelor şaisprezece şi şaptesprezece să se bucure de bogăţia posibilităţilor sale de a se exprima nu numai scriind, pictând etc., ci şi jucând teatru. Dorinţa de câştigare, păstrare şi întărire a unui anume statut (social, financiar sau – să fim iertaţi… – artistic) e tulburată de tentaţia individului de a fi altul. Ludovic al XIV-lea îşi alege rezolut rolul: ,,Statul sunt eu”. Viaţa monarhului este un strălucitor spectacol, ce începe în zorii zilei – când se joacă ,,Trezirea Regelui Soare” – şi se termină când întunericul redevine stăpân absolut al lumii şi trebuie să se înfăţişeze ,,Adormirea suveranului”. Arhitecţi, grădinari şi pictori au construit scenele necesare reprezentaţiilor: scări pentru intrări triumfale, fundaluri pentru gesturi măreţe, piedestale pentru replici memorabile. Ludovic se lasă studiat de Bernini, dansează în baletele lui Lully sau acţionează, fie şi prin interpuşi, în piesele lui Molière: ,,Da, actele furate, ori vicleneşte stoarse,/ I le popresc şi-n mână vă sunt de rege-ntoarse;/ Iar dania de bunuri, monarhul înţelept/ O sfarmă-n faţa legii, prin suveranu-i drept.”
Pe scenă, interpretându-l pe Orgon, scriitorul este atent la rolul pe care şi l-a ales suveranul. Artistul, în iremediabil dezacord cu nemiloşii săi potrivnici de la curte, îşi joacă nu numai existenţa ci şi soarta operei; el speră să îl câştige de partea sa pe cel ce a spus la Academie: Domnilor, vă încredinţez cel mai preţios lucru din lume, faima mea. Regele nu clinteşte. Nu zâmbeşte. Nu clipeşte. Molière, derutat, îşi freacă palmele. Inima i s-a urcat în gât, glasul îi tremură: ,,Da, mulţumiri mişcate şi recunoscătoare/ Mă duc cu bucurie a-i pune la picioare;”
Nu trece mult până să afle că nu are nici un motiv să dea dovezi de gratitudine. Între patru ochi, Ludovic îi vorbeşte din vârful buzelor: ,,Îţi interzic să mai apari la curte, îţi interzic să joci Tartuffe. Şi numai pentru ca trupa dumitale să nu moară de foame, îţi permit să joci la Palais-Royal comediile dumitale vesele.” (Mihail Bulgakov: „Cabala fariseilor”, traducerea Maria Dinescu, în „Teatru”, Bucureşti 1987, Editura Univers.)

Ion Mircioagă