…mai multe despre „Gară pentru noi”

De ce se află Elena în gară? Vrea să plece sau aşteaptă pe cineva; ce altceva, în mod normal, motivează prezenţa unei persoane într-un astfel de loc?
Nu trebuie ignorate, însă, abaterile. Cei fără casă se pot adăposti în gară, şi ei şi alţi năpăstuiţi încearcă să câştige o pâine muncind, sau cerşind, sau prostituându-se. În sala de aşteptare omul se poate îmbăta sau trezi din beţie. Pe linia trenului viaţa poate fi isprăvită. Elena poate (sau nu!) face toate acestea la un loc sau separat; dar: de ce vorbeşte? De ce vorbeşte un om căruia nu i se răspunde? Tocmai pentru că nu primeşte nicio replică, pentru că singurătatea muşcă din ea, pentru că disperarea o ia în stăpânire. Elena vorbeşte şi acţionează încercând să dea sens existenţei, dorind să creadă, luptând să nu îşi piardă curajul.
Elena e un om obişnuit într-o situaţie obişnuită – nu vorbim, cu toţii, singuri, având, uneori, senzaţia că dialogăm? Nu ne punem, toţi, nădejdea în Dumnezeu ca să putem spera? Nu visăm, toţi, un rost al trecerii noastre pe pământ?
Sensul poate fi găsit într-un raport mărturisit, activ şi afirmativ, cu divinitatea. Eroina, însă, nu se află într-o astfel de legătură; Dumnezeu, cu aritmetica sa „specială, fiindcă nu ia doar bătrâni, dă iama şi în tineri, ridică la Cer şi copii foarte mici,” e identificat cu Sfânta Treime: „Marele Scenograf”, care a avut inspiraţia să pună albastru la poarta raiului, scenaristul, ins drăguţ dar prea pasionat de metaforele existenţiale, regizorul, cam masochist…
Elenei îi rămâne să caute motivul existenţei sale în frumos. Este un fel de a se consola: „Bunăstarea tâmpeşte, sărăcia te face poet…” (Cornel Udrea, „Boala vacii nebune”, în www.culturabotosani.ro ) Poezia, aşa cum o înţelege Elena, e minimalistă, poate fi detectată în mersul trenurilor (rostit mai întâi banal, apoi, tot mai expresiv), în plăcerea de a simţi un parfum (are o sticluţă din care miroase „De ce vin eu în gară?”) într-un accesoriu vestimentar cochet.
Nu ştim încă răspunsul la întrebările de la început dar suntem gata să garantăm că femeia are rasă – fără să fie un exemplar al elitei – umor şi educaţie. Instrucţia oferă posibilitatea detaşării de lume. Izolarea nu rezistă în veci; când întăriturile cad, disperarea se dezlănţuie cu turbare.
…Şi de ce se află o femeie şcolită în gară, dacă nu pentru a pleca undeva sau a aştepta pe cineva? Pentru că este o homeless. Sătulă de singurătate, dornică să lupte pentru a se bucura de un sens al trecerii pe pământ, gata să se războiască pentru frumos, şi-a lăsat casa. A plecat, nu neapărat definitiv. De fapt, nimic irevocabil nu afectează această lume ce s-a precipitat într-o gară, prin definiţie loc de trecere, etern spaţiu al tranziţiei, cum toată România este un câmp al necontenitului provizorat. Ne europenizăm fără sfârşit, ne modernizăm în gol, ne civilizăm în zadar. La noi, o gară înseamnă un amestec de semne ale Balcanior şi Vestului, ale trecutului foarte apropiat şi ale unui viitor în care, din păcate, nimeni nu îşi pune prea mari speranţe: scaunul nichelat al vreunui fast-food (altoit pe un bufet, din care au rămas halbele ciobite) şi intrarea mizerabilă în closet (deasupra căreia e agăţată o firmă şchioapă), berăria imundă şi luminile strălucitoare ale căii de fier.
Concret, cu această lume se află Elena în război. Sufletul vexat al femeii permite atitudinea ironică faţă de o viaţă nu foarte generoasă în bucurii. „(…) poeţii nu transpiră urât…” zice ea zâmbind subţire. Sarcasmul şi autopersiflarea sunt mijloace de apărare în faţa indiferenţei tejghetarilor, a desfrânării funcţionarilor, a lipsei de substanţă a vedetelor, a cruzimii rudelor etc. Elenei îi e teamă de viaţă şi de aceea cochetează cu gândul sinuciderii. Ademenirea exercitată de final intră, cum este şi normal, în conflict cu teama de necunoscut. Elena trăieşte un moment de criză, forţa ei şi vulnerabilitatea ei sunt în echilibru şi, de aici, neputinţa de a lua o decizie. Această incapacitate determină sporovăiala despre cât de dezagreabilă e viaţa, despre neplăcerea de a te întâlni cu alţi oameni, despre uşurinţa de a renunţa.

Ion Mircioagă