Ion Mircioagă

Mărturisesc, mie îmi place să mă uit la televizor.

Îmi place, de exemplu, să mă uit la tenis, când joacă Simona Halep. Mai mult decât jocul ei mă atrage inteligența comentatorilor. De obicei sunt doi domni care îi dau sfaturi jucătoarei. „Simona trebuie să facă pasul în față, Simona trebuie să stea mai mult pe fundul terenului, Simona trebuie să își regleze serviciul, Simona trebuie să atace mai mult pe dreapta, mai mult pe stânga, mai în corpul adversarei, mai departe de adversară, trebuie, trebuie, trebuie…” Mă mir că Simona nu le dă ascultare; ar câștiga set după set, meci după meci, trofeu după trofeu.

Plăcerea se amplifică după ce „dăm legătura în studio”, unde un alt domn se bucură: „Nu a câștigat ea un Grand Slam, dar merită felicitată!!!” Și dacă tot nu a fost mare șlem, nu ne mai plictisim cu festivitatea de premiere, dăm legătura la stadion, joacă FCSB frate!!! Plăcere extremă…

Mă încântă talk-show-urile. Nu neapărat ce se spune e atractiv: fie e un singur invitat, de obicei plictisitor, fie sunt mai mulți, care vorbesc unii peste alții și nu se înțelege ce zic. De fapt e clar că nici nu se ascultă între ei: când tac vreunii nu o fac respectând regulile elementare ale unui schimb de idei, ci pentru că se uită în mobil, sau îl butonează. Cu cine or comunica? Probabil, cu moderatorul, căci și el, dacă nu are ochii în cameră, se uită în mobil, sau îl butonează. Să tot vezi și să te luminezi…

Mă vrăjesc reclamele. Ce risipă de imaginație, cât bun gust, câtă subtilitate. „Vrei să fii sănătos? Cumpără!” „Vrei să ai succes – în dragoste, în afaceri etc – cumpără!” „E ceva ce nu vrei? Cumpără!!!”

Ar mai fi de amintit reality-show-urile – atât de bine regizate că poți jura că e de-adevăratelea ce se întâmplă; emisiunile în care ni se arată cum să gătim – cumpărăturile intră în sarcina sponsorului; transmisiile directe din Parlament, adevărate surse de educație civică!

Gata, am scris destul, ați citit suficient. Ne uităm la televizor!