Cum a fost întâlnirea bărbatului cu aceea care a devenit femeia lui şi a femeii cu acela care a devenit bărbatul său? Dramaturgul istoriseşte primul schimb de replici dintre ei, desfăşurat, pare-se, într-o sală de dans – nu se ştie dacă a unui cămin cultural sătesc sau a unui club fiţos dintr-un buric metropolitan; scriitorul nu precizează nimic, nici măcar dacă afară ploua sau era senin, aşa cum nu dă nici un indiciu legat de ceea ce s-a întâmplat după ce tinerii au ieşit din spaţiul vizibil. Ar fi fertilă pentru spectacol presupunerea că lipsa de râvnă a lui Caraman s-a născut din chiar neputinţa personajelor sale de a-şi aminti altceva decât vorbele şi senzaţia că muzica suna frumos. Infirmitatea soţilor nu s-a produs doar din deficienţe de memorie sau ca urmare a amarului de vreme ce separă trecutul de prezent, ci din pricina unor opţiuni primare: oamenii s-au obişnuit să fiinţeze într-o bucătărie mică, în jurul unei mese, preocupaţi, normal, să se hrănească, să îşi îngrijească unghiile, să citească ziarul, să stabilească ce au de făcut cu economiile, să răspundă impulsurilor sexuale, să se certe-împace, să se abţină de la plâns şi să râdă sfidător. Că negura ce ascunde începutul urcă din alegerile eroilor, şi nu din cea a scriitorului, se dovedeşte aruncând o privire asupra prozei sale (în esenţă, şi ea, o panaramă a crimelor cotidiene). Se vădeşte că Ştefan Caraman relatează cu plăcere faptele ce alcătuiesc zaiafeturile.
Un chef se dezlănţuie într-un cort. O romantică incorigibilă profită de valsul „dameş” atacat de formaţia de ţigani (cinci inşi vitali, haioşi) şi îşi înfige cu îndrăzneală sânii în burta unui funcţionar de bancă. Când melodia se isprăveşte, tinerii se aşează faţă în faţă şi ea se amuză lustruindu-şi pantofii pe pantalonii lui, anume la încheietura picioarelor. Toţi observă ce se întâmplă dar cei mai mulţi îşi văd de mâncarea din faţă, apoi se ocupă de „cotloanele largi ale măselelor, golindu-le de conţinutul urât mirositor. Paharele sunt duse la gură des şi temeinic, lichidul tare umple măruntaiele fierbinţi, se transformă în vapori care învăluie încet, încet creierii într-un nor înecăcios, aducător de primejdii.” (Ştefan Caraman, „Nunta”, în „Trei starturi ratate”, Bucureşti, Editura Regală, 1999). Bărbatul, copleşit de instincte, nu poate scăpa de imaginea sexelor ce ocupă mesele, conversează, ţopăie; femeia trimite prin toţi porii semnale stăruitoare. Cei doi ies ca şi cum ar dori să ia o gură de aer. „Următoarele câteva zeci de minute nu mai respectă nimic din dialectica curgerii timpului; creierul reţine doar imagini fulgurante, flash back-uri în care cu greu se pot distinge detalii.” (Idem) Picioarele se caută, gurile se muşcă, secreţiile se amestecă, dinţii se înfig, privirile se golesc de sfiiciune, ritmul atingerilor desfiinţează muzica, la final: întrebarea tipică a masculului nesigur de calitatea sa.
Fragment din © „Realitatea în teatru” de Ion Mircioagă, volum în pregătire
Teatru în paralel
A doua ediţie a Colocviului de Regie de la Reşiţa a fost girată de versiunea de la Teatrul “Tamási Áron” a spectacolului lui Tompa Gábor, “Aşteptându-l pe Godot”. La o sută de ani de la naşterea lui Samuel Beckett, piesa sa cea mai cunoscută tinde să dobândească dedesubturi îndepărtate de canoane. Până mai ieri nu încăpeau neîncrederi în gândurile legate de zădărnicia unor existenţe epuizate în zăbavă şi pândă; de ceva vreme încoace au apărut însă întrebări referitoare la pricina stării fundamentale a celor doi clovni, teama. “Câteodată îmi spun că vine, totuşi. Atunci mă simt tare ciudat. (Îşi scoate pălăria, se uită la ea, îşi plimbă mâna prin înăuntru, o scutură şi o pune pe cap.) Cum să spun? Uşurat şi în acelaşi timp. (caută). înspăimântat.” [Samuel Beckett, "Aşteptându-l pe Godot", traducerea Gellu Naum, în "Secolul 20", 3 ( 1968 ) pagina 10 ] Absenţa lui Godot îi devorează pe Vladimir şi Estragon şi le pricinuieşte traiul mizer de vagabonzi dar eventuala sa apariţie ar face inutilă trăirea celor aciuaţi pe scândură, le-ar suprima rolurile, piesa s-ar desfiinţa. În reprezentaţia trupei de la Sfântu Gheorghe absurdul vieţii se transformă dintr-un blestem nemeritat într-o alegere – a unui mod de a trăi, cel întemeiat pe virtuţile histrionului. Regizorul a contat pe eleganţa şi agilitatea actorilor principali, Váta Loránd şi Pálffy Tibor, pentru a discuta condiţia sisifică a existenţei într-un fel ce atrage atenţia printr-o poezie concomitent spirituală şi şăgalnică.
Şi montarea lui Tompa Gábor, şi celelalte spectacole invitate de organizatori (director artistic: Zeno Fodor), s-au bucurat de atenţia unei echipe de redutabili critici, sensibili la nevoia de dialog a celor de pe scenă şi din spatele ei. Discuţii consistente -despre efectul devastator al divorţului dintre bunele intenţii ale actorilor şi intenţiile regizorului, despre raportul necesar dintre proiectul managerial şi programul regizoral, despre text ca premisă a împlinirii spectaculare etc. – i-au avut ca protagonişti pe Florica Ichim, Marinela Ţepuş, Crenguţa Manea, Mircea Morariu, Doru Mareş, Ion Cazaban. Ion Parhon a prezentat două comunicări extrem de interesante prin calitatea informaţiei şi materialul ilustrativ: “Duel cu domnul Shakespeare – Patru restituiri ale dramei prinţului Hamlet” şi “László Bocsárdi, un regizor moralist”.
În rezumat, eforturile staff-ului condus de Mălina Petre, directoarea Teatrului “G. A. Petculescu”, au fost din plin răsplătite. Nu numai ecourile în lumea teatrală probează afirmaţia de mai sus ci şi interesul manifestat de reşiţeni, interes ce oferă un răspuns la întrebarea pusă de Tompa Gábor: “De ce trebuie neapărat să (mai) facem teatru?”
.pentru că teatrul poate transforma o îngrămădire amorfă de locuinţe, uzine şi cârciumi în structura unui oraş.
Am participat la ediţia din acest an a colocviului reşiţean având de interpretat două partituri – cea de comentator şi cea de regizor. Personajele, în conflict după tipic, m-au provocat simultan şi mi-au dat ocazia să încerc un gust rar, aprig şi catifelat, al unui soi de spirt ce funcţionează la fel de bine atât ca atât ca aperitiv cât şi ca desert. Textul pe care l-am montat, “Talk Show”, aparţine lui Ştefan Caraman şi pune în discuţie magia întâlnirii. Miza încercării noastre (scenografia: Iulia Popov, coregrafia: Hugo Wolff, ilustraţia muzicală: Hugo Wolff şi Adrian Buhăceanu) s-a închegat în jurul multiplelor răspunsuri, fiecare valid şi niciunul pe deplin satisfăcător la câteva întrebări esenţiale pentru legăturile dintre oameni: când se întâmplă o confluenţă veritabilă? de ce se petrece ea? cum eşuează?… căci scriitorul nu încearcă niciun moment să facă abstracţie de realitatea impusă de roadele oricărei întâlniri, crescute, toate, sub soarele decepţiilor. Dramaturgul construieşte o imagine preponderent neo-naturalistă a vieţii în cuplu, reprezentare ce se structurează cât se poate de firesc (şi) pe dimensiuni afective. Germenii lirismului rezidă chiar în apelurile obsesive la un trecut ce pare frumos. O perspectivă de cu totul altă natură, poetică, s-a impus când ne-am dat seama că nu se cade ca spectacolul să se împotmolească în sentimentalism, că “Talk Show” nu conduce la echivalentul scenic al unei telenovele; pentru onorarea acestei deschideri am găsit resurse în opera lui Ion Barbu.
Soţul şi Soţia au renunţat la capacitatea de a se bucura, s-au lepădat de pofta de a vieţui şi, din trândăvie mizerabilă, trăiesc monoton. Cei doi nu se mai iubesc deloc ci se urăsc profund iar intensitatea vrăjmăşiei întreţine cuplul într-un fel ce aminteşte, deopotrivă, de Strindberg şi de Mazilu. Piesa impune jocul fără plasă, cere imperios interpreţilor să găsească şi să trăiască bucuria de a se răscoli, să muncească mai cu seamă cu propriile afecte; personajele nu au biografii – actorii trebuie să sape fără menajamente în ei înşişi, să găsească acolo substanţa pe care să o folosească spre a induce emoţia estetică. Spectacolul de la Reşiţa mi-a dat din nou posibilitatea de a lucra cu Delia Lazăr şi Eugen Pădureanu, doi artişti minunaţi, alături de care am trăit farmecul re-întâlnirii.
Ion Mircioaga, Agora on Line, noiembrie, 2006
