„Regizorul şi-a privit cu egală compasiune toate personajele, încercând să găsească, în cazul fiecăruia, o motivaţie plauzibilă pentru fapte şi comportamente nu tocmai demne de stimă, dar, în fond, atât de omeneşti. Astfel, odiosul Tartuffe devine, în bună măsură, o victimă a iubirii profunde şi reale pe care i-o stârneşte frumoasa Elmira. Nici femeii nu-i e, de altfel, străină o anume atracţie senzuală faţă de acest individ, abject, fără îndoială, dar înzestrat cu o forţă de netăgăduit şi cu un evident farmec masculin (căci, în montarea ploieşteană Tartuffe nu este un bătrân libidinos, ci un bărbat în plină putere).
(…) Un bogat tablou de moravuri grele (cum spune <Academia Caţavencu> ) prinde viaţă pe scenă, mici studii de caracter fiindu-le rezervate până şi personajelor (îndeobşte, trecute cu vederea) celor doi tineri îndrăgostiţi, Marianne şi Valère, care-şi consumă amorul între elanuri înfocate şi hachiţe ţâfnoase.”
Alice Georgescu: „A-i iubi pe artişti”, în „Teatrul azi”, nr.12, 1997, pagina 31
