În timpul concertului de la Bucureşti, Madonna i-a urecheat pe români în legătură cu situaţia ţiganilor trăitori în spaţiul mioritic. O parte dintre spectatori au huiduit şi presa a comentat incidentul. Nu mi s-ar fi părut nimic anormal ca ziarele şi televiziunile să se fi ocupat de showul propriu-zis şi de halimaua mai sus evocată. Problema este însă că, pe parcursul a câteva zile, am fost sufocaţi de ştiri idioate: cum a ridicat diva (mă rog, Maria Callas ce o mai fi fost?) perdeaua, cum nu poate fi văzută ea, cum şoferul autocarului care îi transportă pe dansatorii ei a miluit doi danci etc. De ce atâta agitaţie? De ce despre Leonard Cohen care a cântat şi el, cam la o săptămână după, tot în capitala noastră dragă, s-a cam tăcut? Cred că răspunsul e simplu. Faima canadianului e întemeiată pe melodiile sale, pe romanele şi versurile publicate, pe vocea sa inconfundabilă. Madonna, auzită într-un taxi, sau în bucătărie, sau în aeroport, nu atrage atenţia prin nimic. Nu are timbrul Tinei Turner, nici amestecul de senzualitate şi rafinament al lui Jennifer Charles, nici subtilitatea lui Kate Bush. Madonna este un artefact; e făcută din aşa-zise scandaluri: îşi schimbă religia, insistă să adopte copii, nu se sfiieşte să se afişeze cu actori porno. O interesează durerile compatrioţilor noştri mai puţin decât mă preocupă pe mine felul în care cangurii şi câinii dingo se împacă în Australia, e vital pentru ea să se menţină în centrul atenţiei.
Desigur, e dreptul oricărui artist să îşi exprime opiniile (e chiar indicat să aibă ceva de zis, aş zice), cu condiţia să fie sincer. Şi e dreptul publicului să huiduiască sau să aplaude. Cu condiţia să aibă ce.
