Despre limbajul teatral.
Pe marginea începutului de stagiune la Botoşani.
Am văzut, la Botoşani, cu ocazia „Zilelor Teatrului Mihai Eminescu”, câteva spectacole („Amadeus”, în regia lui Alexandru Vasilache, „Herr Paul”, montat de Radu Afrim şi „Viforul” şi „Apus de soare”, în versiuni scenice semnate de Marius Rogojinschi) care, prin complementaritate, relansează discuţia despre temeiul limbajului articulat. Mai merită acesta să îl folosim?
Colocviul ar putea începe de la încercarea de a cerceta rosturile vorbelor. Pe scurt: are – sau o fi avut vreodată – graiul alt rol decât cel de a facilita traficul de informaţii dintre oameni? …funcţie importantă, indiscutabil, căci e greu de imaginat „minunata lume nouă” fără ca aceia care o populează să poată întreba şi (eventual) răspunde cât costă marfa, care e drumul cel mai scurt către birt sau, măcar, „Ce pofteşti, mă musiu?”!
Interogaţia pare retorică. Iată, de pildă, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene a dat bucureştenilor ocazia să vadă, cam acum un an, „Toţi cei care vorbesc”; spectacolul, adus de Teatrul Naţional Sao Joao din Porto, se închega prin alăturarea a trei texte beckettiene. Natura lor a favorizat o montare remarcabilă prin cvasi-absenţa mişcării scenice, prin clar-obscurul definitoriu pentru plastica imaginii şi prin faptul că delectarea estetică se năştea, în covârşitoare măsură, datorită felului în care se articulau vocabulele. (Vezi şi http://www.aol.ro/2008/noiembrie/galeria/galeriaim01.htm.) Povestea lipsea şi senzaţia lăsată de spectacolul portughezilor se apropia sensibil de cea resimţită în urma audierii unui concert.
Cuvântul are, carevasăzică, posibilitatea de a emoţiona. Pe aceasta, ca şi pe proprietatea de a înlesni un discurs logic, se bazează forţa sa de a convinge. Aristofan tulbură râzând, în „Norii”, pe seama unui Socrate ce susţine inexistenţa lui Zeus – motiv prea-îndeajuns ca filosoful să fie trimis în faţa tribunalului. Dacă impun, zicerile vor putea, desigur, să şi mobilizeze. „Luptaţi, voi gentilomi! Luptaţi, oşteni!/ Ţintiţi, arcaşi, la cap ţintiţi săgeata!/ Daţi pinteni, şi să-noate în sânge caii;/ A voastre crunte lănci să-nspaime cerul!” (William Shakespeare, „Richard al III-lea”, traducerea Dan Duţescu, în „Opere”, I, Bucureşti 1982, Editura „Univers”, pagina 580)
Aşa stând lucrurile nu e păcat să fie abandonate virtuţile expresive ale limbajului articulat?
Demonizarea sa se face când nu i se recunoaşte valoarea. Aceasta, în teatru, e imensă, dacă (şi când) lăsăm intenţiile şi faptele personajelor să îmbogăţească ceea ce se spune. Rezultă că limbajul unui spectacol nu trebuie să excludă cuvântul şi nici să îl golească de sens, dimpotrivă: să îl îmbogăţească – prin căutarea şi exploatarea plurisemiei şi, concomitent, prin legături profunde ale spuselor cu evenimentele ce asigură desfăşurarea firului narativ. E drept că, astfel, ne întoarcem, spre exasperarea unor colegi de ai noştri, la Aristotel: el a scris primul despre teatru ca poveste susţinută de o idee. Răsplata e pe măsură: limbajul teatral se conturează ca sumă sinergică a vorbei şi acţiunii, adunare legitimată de gândul ce animă o acţiune şi pusă în valoare de plastica imaginii, contextul sonor, accentele olfactive…
Ceea ce se reproşează cuvântului este devalorizarea prin prezenţa abuzivă, favorizarea lenei şi, mai presus de orice, capacitatea de a minţi (ca şi cum gesturile ar fi întotdeauna sincere!). În România, constatarea din urmă îi aparţine ineluctabilului şi, ca urmare, deja enervantului Caragiale. Pentru personajele sale vorbitul echivalează cu viaţa, „narcotizează, dar este şi un înlocuitor perfect de existenţă în real: trăncănitul ca ultimul stadiu al mistificării trăitului.” (Mircea Iorgulescu: „Eseu despre lumea lui Caragiale”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988, pg. 26.)
Pentru a para acuzaţia de fariseism, mulţi dintre urmaşii lui Moş Virgulă se lasă în voia unei frenezii a exprimării repezite. Ei declară că urmăresc, între altele, să golească vocabulele de orice înţeles ascuns şi trebuie să fim de acord că, uneori, spre nefericirea noastră, reuşesc mai mult decât îşi propun… Le-a premers Artaud, dar cu urmări aproape imposibil de sesizat în România, căci se întâmplă ca unii contemporani să ceară scenei (vai, ca pe vremea realismului socialist!) să oglindească viaţa; ca urmare, ei solicită cuvântului să fie corespondenţa fonică, strictă şi constrângătoare, a unei meschine viziuni asupra realităţii – în timp ce profetul tainicului teatru al cruzimii visa la o poezie a simţurilor, pe care spectacolul ar trebui să o ofere. În această perspectivă, vocabulele se cer eliberate de funcţiunile lor utilitare: „Nu este vorba de a suprima cuvântul articulat, ci de a da vorbelor aproape aceeaşi importanţă pe care o au în vise.” (Antonin Artaud: „Teatrul şi dublul său”, traducere de Voichiţa Sasu şi Diana Tihu-Suciu, Ed. Echinox, Cluj-Napoca 1997, pg. 75.) Sunetele, înainte de a semnifica, trebuie să cutremure, să aibă impact vizual, să fie energie; nimic nu este ciudat în aceste cerinţe pentru cei familiari cu elementele fundamentale ale acusticii, ca şi pentru cei ce deschid Evanghelia după Ioan.
Şi, dacă azi cuvântul trezeşte neîncredere, suntem nevoiţi să admitem că teatrul generează o problemă care ne pune faţă în faţă cu o tragedie ontologică.
Spectacolele văzute la Botoşani au valoare unul lângă celălalt, nu excluzându-se. Poezia lui Delavrancea, pe care Marius Rogojinschi o pune cu religiozitate în lumină, umblă în sufletele noastre altfel decât muzica lui Mozart, care constituie suportul spectacolului lui Alexandru Vasilache. În „Viforul” şi „Apus de soare”, spaţiile sunt ritmate, în „Amadeus” locul reprezentaţiei, aproape gol, e proteic. În „Herr Paul”, aglomerarea de obiecte de decor permite o meditaţie despre singurătate.
Pentru Radu Afrim vorba e un element neimportant al unei lumi mici. Pentru Marius Rogojinschi cuvântul e principalul vehicul între istorie şi cele veşnice. În fine, pentru Alexandru Vasilache, limbajul articulat are funcţia sa de bază – cea de a permite poveştii să fie înţeleasă; e semnificativă această nevoie a unui artist care ne propune un spectacol de teatru dans!
Deosebirile dintre felurile în care emoţionează cele patru montări nu generează adversităţi ci favorizează legături. Este minunat că, în vremurile noastre demente, putem înţelege acest lucru, şi putem merge la teatru. În aceste condiţii, slavă Domnului, vom continua dezbaterea legată de importanţa logosului.
