Zilele trecute am avut ocazia să particip la o discuţie despre „teatru total.” Cu uimire am constatat că prietenii mei folosesc, pentru acest fenomen, o definiţie incompletă şi, de aceea, periculoasă (iertat să îmi fie cuvântul mare dar eu, împătimitul de scenă, chiar aşa simt); ei uită de felul în care actantul trebuie să se implice în spectacolul complet. Pentru limpezirea discuţiei îmi permit să dau mai jos câteva exemple.

a

http://www.youtube.com/watch?v=QA07De_iOJc&feature=related

b

Paul Georgescu – “Natura lucrurilor” , roman, Ed. Eminescu, 1986:
Partea întâi
Bal la castel
“1. – Zăpuşeală. O sală mare, mare. Duşumelele roşii cam clempăne, au cam putrezit. Murii înalţi îs cam coşcoviţi. Leproşi. Încolo, nimic. Cam obscur. Zăpuşeală. Apare Chirică Kakospiru: frac verde, pantaloni aşijderea, şanticler, cămaşă albă, scrobită, guler tare, lavalieră, ghete cu scârţ. Filfizon. Cap de ţap, bărbuţă ascuţită – piper şi sare. Se înclină: – Eu sunt Chirică Kakospiru, om de acţiune. (Aplauze). Secolul în care abea intrăm va fi secolul locomotivei, al vaporilor de apă, secolul vitezei. Secolul făptuitului. (Aplauze) Scaunul zburător! Automobilul, aeroplanul, zepelinul ce azvârle foc din aer, vaporul subteran – şi câte bucurii, vor face din el secolul relaţiunilor intercontinentale, interplanetare, al tensiunii, al vitezei, al benzinei, al comerţului între state. (Lumină verzuie). Vroiam a zice: secolul faptei. Eroul său? Omul de acţiune. Făptuitorul. Ei bine, iată-mă’s! Oamenii îs moi, se opresc, se poticnesc, moţăie, cucăie, sforăie. Şi atunci apar eu: îi pişc, îi împung, îi trezesc. Lor nu le place, sunt puturoşi, zic că’s al dracului. Deviza mea: Tempo! Tempo! Voi schimba totul, fără să modific nimic. Fiindcă, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, asta e natura umană: etern nonschimbăcioasă. Se modifică? Ce? Costumele? Vocabularul? Mda. Unele fleace? ha. Natura umană, însă, ba. Vivat Eternumanu! (Aplauze). Şi chiar dacă inamicul meu veşnic va reuşi, pe ici, pe colo, câte ceva, ei bine, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă spun: Chirică veghează ordinea soţială. Eu sunt alchimistul modern: transform omul în maimuţă, calul în catâr, roza în castravete, curajul în piftie. Schimbăm orice în orice. Fac conserve de carne, conserve de idei, veltanşang în aspic. Vaporaşul zboară subapă, peştele zboară prin văzduh. (…) Tempo! Tempo! (lumina creşte în intensitate verde. Chirică are acum joben, un tub, cum i se zice. E triumfal. Strigă:- Ura! Răul triumfă! (Sala amuţeşte). – El este organizat, puternic, ascuns, lucid, subversiv, activ, dinamic, oficial. Binele? Ha! Ha! Apatie, afazie. E contemplativ, static, stoic, limfatic, vulnerabil, critic, dezbinat, isteric, eretic. Ce-aţi tăcut aşa, consternaţi? A, da scusi, am spus Răul? E un lipsus. Aurul vroiam să zic, da, da, Aurul. Dolaurul. El e puterea şi viaţa şi mântuirea, el poate orice, el e iarba fiarelor! Toate au un preţ: pantofii, senti-mentele, ideile joc la Bursă arta, originalitatea, preţ, preţ! (Aplauze sfioase) Kakospiru (cu avânt) – Dacă-i Baal, Baal să fie! (Chirică, bas, cântă o arie din Faust de Gounod: — Baanul eee!, rege peste toot etc. Sare, ţopăie, trage vânturi: – E Satan condui lebal, condui lebal! Sala fluieră, vociferează şi transpiră. Chirică scoate galant jobenul. I se văd coarnele). – Ah, scusi, avui iar un lipsus. Vroiam a zice amorul. Ach. Răul, aurul: lipsus! Ce vorbe urâte. Să ne ferim de vorbe — asta e (Râs obscen). Da, amorul e forţa care, de lacare… Preţ, cost, profit. (Orchestra invizibilă intonează Valurile Dunării de Ivanovici. Chirică îşi apucă graţios coada, ce-i iese de sub fracul verde, şi o dansează pe domnişoara. Sala freamătă, fredonează şi asudă. Muzica stă.. Chirică zvârle braţele în sus, urlă: – Eu sunt omul secolului douăzeci! Gău! Aleargă sau crăpi! Repede, repede! Preţ, preţ. Ora are preţ, secunda are preţ. Doar viaţa nu are nici un preţ Aleargă sau crăpi! (…) Eu sunt omul faptei. Nici un gând negru, nici un gând propriu! Dragii mei. fără fasoane, îmi puteţi spune simplu, Chirică. Specialist în veselie. Între intimi, mi se zice unchiul Kiri. (Stil publicitar): Râdeţi prin specialiştii dvs. Distraţi-vă prin specialiştii veseliei. Feeria de cinci parale! Jungla la patul dvs. Cele mai frumoase femei lângă fotoliul dvs. Astă seară sunteţi invitat de o familie miliardară. Marea finanţă nu mai are secrete pentru dvs. Un nou secol îşi deschide porţile: Veacul veseliei frenetice. Toate plăcerile pentru toţi şi fiecare. Senzaţii tari! (Chirică sare ca un ţap şchiop, chihoteşte, scoate gaze de eşapament. Deodată lumina verde se stinge, suntem iar în clarobscurul iniţial, iniţiatic. Kakospiru îşi şterge fruntea cu batista + zăpuşeală + îşi suflă nasul, în mod sonor, cu deştele, ştergându-le de tur.) Ostenit: O făcurăm şi pe-asta. ” (pag. 5-7)

c

http://www.youtube.com/watch?v=BqlJwMFtMCs

(Pentru b mulţumesc Iuliei.)

În lipsa felului de participare mai sus sugerate, teatrul total rămâne o salată ratată, în ciuda numărului mare de ingrediente – şi, mai ales pe criza asta, e păcat de banii risipiţi…

RĂSPUNSURI

Offfff… Textul acesta este DOAR pentru prietenii tai cu care ai avut respectiva discutie. Noua, celor care n-am avut placerea de a participa la ea, textul tau nu ne ajuta sa intelegem mare lucru. Nu sufli un cuvint despre definitia “incompleta” folosita de prietenii tai, nu sufli un cuvint despre definitia “completa”, mai bine zis despre ce consideri tu ca ar fi o definitie “completa”, asa ca citii textul si ma simtii acasa, in Caragilale. Caldura mare, monser!

By: Octavian Branzeion august 30, 2009
at 5:23 pm

Răspunde

Amicii consideră teatru total acel gen de spectacol în care plouă, protagoniştii cântă la vioară şi petardele folosesc la evacuarea publicului. În raport cu convingerile lor am două observaţii. 1. Teatrul este totdeauna total. A, e posibil ca uneori elementul literar să fie preponderent (ca în cazul lui Paul Georgescu), alteori atrage atenţia coregrafia (ca la Saura) sau îmbinarea vocilor… 2. Dacă în spatele spectacolului nu se simte întrebuinţarea fără menajamente a artistului, teatrul nu e nici total nici parţial – pur şi simplu nu e.

By: mircioaga on august 31, 2009
at 9:59 am

Răspunde

“Teatrul este intotdeauna total” adica, pe romaneste, teatrul total = teatru. Tot aia. Ca ii adaugi particula “total” ori ca nu i-o adaugi, nici o diferenta. In consecinta nu exista “teatru partial” pentru ca teatrul este numai “total”. Nu stiu, eu ma cam incurc in definitiile astea si vreau, totusi, sa ma lamuresc cit de cit.
Pai daca nu e nici o diferenta intre “teatru” si “teatru total”, atunci la ce e nevoie de a doua formulare? La ce foloseste? Daca nu diferentiaza nimic si aduce nimic in plus, la ce foloseste?
Incep sa cred ca ar trebui inceput cu definirea termenilor. Adica sa incepem cu inceputul: ce este teatrul?
“Amicii consideră teatru total acel gen de spectacol în care plouă, protagoniştii cântă la vioară şi petardele folosesc la evacuarea publicului. În raport cu convingerile lor am două observaţii.” Sincer? Cam empirica definitie… Pai si un spectacol de circ poate fi, in cazul asta, un spectacol total, nu?
Despic prea mult firul in patru? Plictisesc?

By: Octavian Branzeion august 31, 2009
at 7:47 pm

Răspunde

În comparaţie cu spectacolul de teatru, spectacolul de circ are mult mai multe şanse să fie „total”. O explicaţie poate fi găsită în ceea ce aşteaptă spectatorul în schimbul banilor pe care îi dă la intrare. Când merge la circ el se desfată cu fiorul stârnit de acrobaţiile de sub cupolă şi cu senzaţia de descătuşare care însoţeşte finalul fericit al numărului. La teatru situaţia se schimbă: plătitorul de bilete pretinde să i se spună o poveste din care să priceapă ceva. Dacă evoluează la teatru, nu la circ, cu ce sens saltimbancii de pe sârmă manevrează, cam fără graţie, joardele lungi pe care le ţin în mână? Sau de ce toate dansatoarele fac, în acelaşi timp, aceleaşi mişcări? Şi, în fine, ce istorie i-ar lega pe clovni de fete?
Acum, sigur, ne putem întreba: nu e abuzivă această pretenţie – ca istorisirile să aibă înţeles? Răspunsul e negativ. Pe mine m-a convins demonstraţia lui Llosa: sensul este însăşi raţiunea de a fi a naraţiunii; participând într-un fel sau altul la o poveste, scornind-o, sau lăsând-se tulburat de fabulaţii ce nu-i aparţin dar în care se prinde, omul îşi organizează speranţele, temerile, bucuriile şi dezamăgirile, trecutul şi planurile de viitor etc. în structuri coerente; acestea îi dau stenica senzaţie că trăieşte în armonie cu o ordine fundamentală – pe care propria rânduială o condiţionează! Fiinţa umană, slabă, limitată, vulnerabilă, devine, ca urmare, importantă.
Revenind la particula „total”. Circul este etalare de virtuozităţi scutite de necesitatea înţelesului. Ca urmare, aglomerarea de mijloace nu este doar permisă ci chiar benefică. În ce priveşte teatrul, ea este adăugată, legitim zic eu, de acei prieteni ai mei iritaţi de reprezentaţia leneşă, în care naraţiunea se mărgineşte la un soporific schimb de replici. Ce mi se pare mie însă riscant este ca, preocupaţi şi încântaţi de strălucirile artificiilor, să uităm de gând şi de ceea ce îl susţine: jocul total al actorilor.

By: mircioaga on septembrie 1, 2009
at 11:42 am

Răspunde

Aha. Acum abia pricep cam despre ce era vorba in discutia dintre tine si prietenii tai.
Si stau si ma intreb: un schimb de replici, scris de Shakespeare, Ibsen, Cehov sau Tennessee Williams poate fi soporific? Am asistat, cind eram elev de liceu, la Teatrul de Comedie, la o lecutura cu public a unei piese de teatru de un autor autohton. Textul, ca posibil spectacol de teatru, era prost, cu toate astea toti am stat si l-am ascultat cu atentie, curiosi sa vedem ce urmeaza si cum se termina. N-a adormit nimeni…
E foarte adevarat ca replicile din Troilus si Cresida a lui Shakespeare, spuse de actorii teatrului de comedie in spectacolul lui Dragos Galgotiu, care tie ti-a placut atat de mult, nu m-au impiedicat sa ma ridic din scaun si sa parasesc sala dupa cinci minute de la inceperea spectacolului (si singurul lucru pe care il regret e ca nu am mai stat un minut sau doua, pentru ca pe scena era Marian Ralea in clipa aceea si ma tem ca plecarea mea sa nu si-o impute cumva el). Si asta nu pentru ca nu imi place Shakespeare, nu – Troilus si Cresida este textul sau dramatic ce ma fascineaza cel mai mult – ci tocmai din cauza “artificiilor” de care vorbeai, din cauza bascularii unui text, in opinia mea, atroce, in derizoriu. Mutarea actiunii in mahalaua bucuresteana mie mi-a intors stomacul pe dos in doar 5 minute. Dar nu m-a adormit, e drept.
Poti sa-mi dai un exemplu de spectacol “soporific” din stagiunea bucuresteana actuala, citat de prietenii tai? SIGUR m-as duce sa-l vad, sa aflu pe pielea mea ce inteleg ei prin “spectacol soporific”.
Cit priveste “artificiile” (eu le numesc “putzoisme”) care te fac sa uiti de gind, cred ca e vorba de mereu actuala problema la noi, sesizata atit de bine de Maiorescu, a “formelor fara fond”. Si iar imi vine in minte Glassa lui Eminescu…

“jocul total al actorilor”… Iar revine acest “total”. Ce este un joc “total” in cazul unui actor? Ca exista o multime de modalitati de expresie teatrala, o infinita nuantare a interpretarii unui text…
Mda. Si iar imi vine in minte ce spunea Pascal: “Orice greseala incepe cu o generalizare”…
Mda. In ultima vreme spusele celor doi – Eminescu si Pascal – imi tot revin in minte…

Octavian Brânzei

Când zic „joc total” mă refer la acel grad de implicare a actorilor care neutralizează, din start, orice tentaţie a regizorului de a recurge la putzoisme. Am văzut acum câţiva ani, la „Act”, spectacolul „La ţară”, în regia lui Peter Kerek. (Piesa e scrisă de Martin Crimp.) Într-un decor simplu, realizat de Andu Dumitrescu din două-trei scaune, nişte jucării, câteva nuci etc., evoluţiile actorilor (Mihaela Sîrbu, Alina Berzunţeanu şi Mihai Călin) tăiau răsuflarea. Nimic deosebit nu o să ţi se pară dacă îţi enumăr mijloacele lor: balansarea nervoasă a unui picior, privirea necurată a unei femei care face apel la onestitate, alternanţa încântătoare între major şi minor a tonurilor. Ceea ce încremenea sala era marele consum afectiv al fiecăruia dintre protagonişti, care susţinea liniştitul lor schimb de replici.
Citatul din Pascal îmi pică bine, căci vreau să fac o precizare: nu artificiile mă enervează, ci miza pe ele. Îmi permit, pentru aprofundarea discuţiei, să mă refer la „Faustul” lui Purcărete, de la Sibiu. Bâlciul constituie o dimensiune fundamentală a montării. Spectatorii sunt plimbaţi între spaţiile de joc, grupuri de dansatori evoluează acrobatic pe structuri metalice mobile, pe deasupra zboară „spiritele rele” (coregrafia lor amintind de evoluţia lui Ariel din „Furtuna” lui Strehler). Ei bine, toată această panaramă ar fi fost plictisitoare fără jocul teribil al actorilor, al Ofeliei Popii în mod special. Ea îl interpretează pe Mefisto dând senzaţia că năvăleşte în rol, folosindu-şi fără menajamente corpul şi vocea pentru a întrupa infinitele forme ale diavolului, şi sugerând ideea că tocmai continua metamorfoză a răului îl epuizează pe Aghiuţă – iar asta dă o şansă în plus de mântuire a păcătosului… Un mesaj pozitiv; lucru rar în ziua de azi, nu? când e cool să scuipi pe tot ce îţi iese în drum şi, beat de bucuria că praful se alege de omenire, să înşiri înjurătură după înjurătură.
Spectacolul lui Galgoţiu de la COMEDIE m-a amuzat copios tocmai prin asemănarea găsită de regizor între greci şi troieni pe de o parte şi Calea Dorobanţilor şi Ferentari pe de alta. Că ţie nu ţi-a plăcut, te rog să mă crezi, nu e motiv de supărare!

Şi eu mă duc des cu gândul la Pascal, Eminescu şi, cu voia dv., Aristotel – nu ultimul pe listă: mai sunt şi alţii pe care îi putem frecventa  în încercarea de a scăpa de cacofonia acestor vesele şi amarnice zile…

mircioagă

Răspunde

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/866372/DAN-C-MIHAILESCU-Nici-la-altii-nu-e-prea-bine/

Teatru total ar mai putea fi atunci cand actorii arunca cu televizoare dupa spectatori sau invers daca nu le-a placut piesa si cand Basescu paraseste definitiv scena politica a teatrului national si se urca firesc pe scena Teatrului National.

By: Dan Ioanitesu on septembrie 7, 2009
at 5:12 pm

Răspunde

În ce rol? Romeo? Şi cine ar fi Mercuţio? Că pentru Tybalt s-ar mai găsi amatori…

By: mircioaga on septembrie 8, 2009
at 11:28 am

Răspunde

Mi-am stalcit numele din greseala.

By: Dan Ioanitescu on septembrie 7, 2009
at 5:15 pm

Răspunde

…un spectacol pe un text inedit, „Cu soarele pe piept”, de Nora Vasilescu.

Nu îmi face nicio plăcere să contribui la hărmălaia stârnită de reflecţiile prezidenţiale legate de învăţământul românesc însă, fiind cu musca pe căciulă, simt nevoia să mă descopăr şi să mărturisesc:

1. E foarte mare nevoie de „tinichigii” în România. (Folosesc ghilimele în încercarea de a atrage atenţia că e vorba de o figură de stil.)
2. E foarte mare nevoie de „filozofi” în România. (Tot o metonimie… de aceea scriu cu „z”.)
3. Nu avem decât foarte puţini „tinichigii” şi „filozofi” autentici deoarece şcoala nu reuşeşte să scoată un număr semnificativ nici din primii, nici din ceilalţi. Când spunem „şcoala”, ne referim la generaţia în putere de dascăli, oameni cu experienţă dar încă robuşti, în jur de 40 de ani, cei formaţi când a început dezastrul învăţământului românesc, adică prin anii 80. În numele unei „mai strânse legături cu nevoile economiei socialiste multilateral dezvoltate” se intra cu medii sub 5 la liceu, se organizau şi câte trei sesiuni de admitere la facultate iar profesorii de pe vremea aceea erau preţăluiţi în funcţie de numărul de promovaţi. Multe asemănări cu zilele noastre, nu? A, exista şi o deosebire: titlul de Doctor nu era atât de lesne de obţinut.

Atunci s-a înfiripat în mintea românului gândul că înveţi-nu-înveţi-tot-aia-e. Socoteala e azi confirmată din plin, exemplele nu lipsesc. Firesc, indiferenţa a glisat în dispreţ.

Ne merităm soarta. Fiecare compromis făcut din lehamite, sau din frică, sau din înţelegere a favorizat naşterea şi dezvoltarea viguroasă a unui sistem educaţional bazat pe o mare şi rău mirositoare minciună. Rezultatul: tâmpiţii ne copleşesc. Ca urmare, e normal ca ei să existe pretutindeni, între meseriaşi şi deţinătorii de diplome universitare, la conducerea ţării şi la cozile formate de obişnuiţii plătitorii de impozite…