Textul Norei Vasilescu, inedit, este sămânţa unui spectacol ce are toate şansele să devină important căci spectatorii se pot recunoaşte uşor în personajele piesei, veridice prin structuri şi detalii şi angrenate într-o poveste de iubire. Replicile, cele mai multe în registru comic, permit desfăşurarea unei naraţiuni limpezi; în acelaşi timp ele au capacitatea de a genera reverberaţii poetice. Poezia, fie ea a truverilor, citată, fie a lui Edmond Rostand, implicită, fie a personajului principal, imaginată, constituie terenul pe care se întâlnesc personajele – sau nu se întâlnesc şi, ca urmare, intră în opoziţie.
Tema erotică se încheagă punându-se în discuţie două tărâmuri ale existenţei: „realul” şi „virtualul”; ghilimele sunt obligatorii căci, susţine autoarea în eseurile ei, („Contra prietenilor mei”, „Lăsaţi-vă în voia… dragostei”, „Bresle, arte, marketing”), secesiunea zonelor în care firea se afirmă e un nonsens. Scriitoarea dezvoltă conceptul baroc întemeiat pe identificarea vieţii cu visul, a existenţei cu jocul actoricesc şi a lumii cu scena; în consecinţă, cu molipsitoare pasiune, ea cercetează schimbările spectaculoase generate de apariţia Internetului. Influenţa postrenascentismului asupra Norei Vasilescu devine vizibilă în gândul fundamental al piesei: mai mult decât credem, vieţuirea noastră e condiţionată cultural, fie şi prin refuz; în definitiv, fiecare dintre noi produce, prin acte conştiente sau atitudine instinctivă, separarea discutată – între un câmp cenuşiu şi o deschidere spre rang spiritual.
