Textul Norei Vasilescu este sămânţa unui spectacol ce are toate şansele să devină important căci spectatorii se pot recunoaşte uşor în personajele piesei, veridice prin structuri şi detalii şi angrenate într-o poveste de iubire. Replicile, cele mai multe în registru comic, permit desfăşurarea unei naraţiuni limpezi; în acelaşi timp ele au capacitatea de a genera reverberaţii poetice. Poezia, fie ea a truverilor, citată, fie a lui Edmond Rostand, implicită, fie a personajului principal, imaginată, constituie terenul pe care se întâlnesc personajele – sau nu se întâlnesc şi, ca urmare, intră în opoziţie. Tema erotică se încheagă punându-se în discuţie două tărâmuri ale existenţei: „realul” şi „virtualul”; ghilimele sunt obligatorii căci, susţine autoarea în eseurile ei, ( în www.aol.ro vezi: „Contra prietenilor mei”, „Lăsaţi-vă în voia… dragostei”, „Bresle, arte, marketing”), secesiunea zonelor în care firea se afirmă e un nonsens. Scriitoarea dezvoltă conceptul baroc întemeiat pe identificarea vieţii cu visul, a existenţei cu jocul actoricesc şi a lumii cu scena; în consecinţă, cu molipsitoare pasiune, ea cercetează schimbările spectaculoase generate de apariţia Internetului.
Influenţa postrenascentismului asupra Norei Vasilescu devine vizibilă în gândul fundamental al piesei: mai mult decât credem, vieţuirea noastră e condiţionată cultural, fie şi prin refuz; în definitiv, fiecare dintre noi produce, prin acte conştiente sau atitudine instinctivă, separarea discutată – între un câmp cenuşiu şi o deschidere spre rang spiritual. Filip, un economist dibaci, aflat la apusul primei tinereţi, a cunoscut în străinătate o fată care face fotografii. Întors în România vrea să îi scrie dar nu îl susţin nici capacităţile intelectuale nici sensibilitatea. Îl roagă pe un prieten, Cirano, poet recunoscut, marcat de trecerea anilor, să îl ajute; promite să plătească şi modemul, şi linia telefonică…Între Cirano şi Roxana – aşa o cheamă pe fata de care Filip pare sincer îndrăgostit – circulă mesaje însă, de la un anume moment, schimbul nu mai poate fi controlat de omul de afaceri căci, din pricina unor încurcături, el intră în puşcărie.
Natura, intensitatea şi expresia ideilor ce umblă de la poet la Roxana şi înapoi germinează iubirea lor. Normele cotidianului, deosebit de puternice, îl determină însă pe bărbat să abandoneze conexiunile cu femeia de care e îndrăgostit. Piesa afirmă neputinţa sentimentelor de a exista în strâmta viaţă de zi cu zi. Ratăm biografiile în acest prea strâmt spaţiu datorită neşansei dar şi gloriei, datorită propriilor neputinţe dar şi propriilor abilităţi, datorită obtuzităţilor celor din jur dar şi generozităţii lor. Mai mult, sugerează autoarea, relaţiile dintre persoane contribuie la scăderea în demnitate ontologică a fiinţei umane. Mizeriile sufleteşti se potenţează când oamenii se adună. Virtualul oferă o soluţie căci el are proprietatea de a conserva nobleţea oamenilor. Paradoxal, mai prielnice iubirii virtuale erau vremurile truverilor – azi, telefonul şi avionul pot satisface dorul, distrugând, astfel, fascinaţia.
Fragment din © „Realitatea în teatru” de Ion Mircioagă, volum în pregătire.
