Ion Mircioagă

Invatamantul… exista un numar de probleme care sunt ale tuturor tarilor:
- exemplul negativ: majoritatea oamenilor foarte bogati sunt fara scoala, cei carora le-a pus Dzeu petrol in ograda, cei care au avut o idee geniala, dar, daca te uiti mai de-aproape la primii 40 de oameni bogati din Vest, mai ales cei care au sau au mostenit firme de asigurari.
- lipsa de credinta. Nu ma refer la credinta in supranatural, ci in respectul si credinta in invatatura. Credinta simpla ca te face un om mai demn de respect, cu sau fara bani dar mai om. Lipseste si propaganda. Stiu ca asta suna prost urechilor noastre de est europeni, dar propaganda poate fi si onesta, bine intentionata, sincera. De exemplu propaganda contra excesului de bautura, contra drogurilor in adolescenta, contra fumatului. Nici nu e nevoie sa fie totdeauna proganda corecta, dar este de cele mai multe ori sincera. Un grup de oameni crede cu sinceritate ca are dreptate si face propaganda pentru ideile sale (propaganda vine de la propagare si initial a reprezentat ceea ce faceau in Renastere calugarii catolici pentru raspandirea/propagarea cuvantului lui Dzeu, mai sincer nici ca se poate).
- in fine lipsa de respect acordata invatamantului mai se trage si dintr-o curioasa sechela a gandirii de stanga. Clasele “suprapuse” erau scolite, deci scoala e o emblema a elitei. Noi profesam idea ca suntem toti egali, ergo, cu sau fara scoala tot nu esti mai bun decat cel de-alaturi. Greseala e de logica, fireste, fiindca prima comparatie ar trebui sa ma priveasca pe mine X in comparatie tot cu mine X+invatare… dar cati mai avem vreme sa ne gandim la imbunatatirea noastra in interior. Asta merita un subiect mai lung de discutie, nepotrivit poate aici, intr-un raspuns si asa prea lung.

Ar fi de adaugat ca stanga franceza a incercat sa repare aceasta sechela a gandirii democrate de inceput de secol in foarte multe feluri. Intai prin intelectualitatea proprie, de stanga toata zeci de ani (exemplu), mai apoi prin masurile luate de multe guverne in succesiune (bani bagati in gaura neagra a invatamantului) si, nu in ultimul rand, prin propaganda (priviti cate canale de televiziune frantuzesti se ocupa de cultura fara sa le pese de audienta, fara sa isi puna problema sa faca un business de succes ci doar sa educe…).
In USA o vreme indelungata s-a trait pe import de creiere, iar invatamantul mediu a fost lasat la voia intamplarii. Exemplul aici e la fel de puternic ca in Romania. De ce sa pierzi vremea in scoala cand banii multi se fac mai degraba vanzand pot? Lucrurile au mers atat de departe incat candidatii la presidentie isi ascundeau studiile cat mai bine, facultatea unde absolvisera era un subiect aproape tabu in discursurile din campanie. Badea John de la vaci s-ar fi jignit sa afle ca reprezentatul sau a facut scoala de drept de la Harward sau Yale. Obama e primul in ultimii 50-80 de ani care (incearca sa) reinvie credinta in invatatura. Si, a propos de propaganda, nu stiu cate discursuri ale lui vor avea un impact mai mare decat acela adresat elevilor, in care povesteste cum il trezea mama de la 4 dimineata sa il invete carte fiindca n-avea bani sa-l trimita la scoala.

Sa ne intoarcem asupra Romaniei insa, sa vedem “specificul national”
Plecam de la 1848 cand invatatura devenise o chestiune de patriotism. Sa nu uitam ca limba noastra nu era stabila, nu era definitiva la ora aceea, nu in scris cel putin, ca trebuia sa “aratam lumii” ca suntem cine credem ca suntem, o natiune latina. Invatatorul/profesorul era un apostol. Este un varf de credinta in misiunea si importanta dascalului. Varf care va scadea mai apoi, odata cu dezvoltarea regatului. Apostolul prost platit ramane prost platit si dupa marile framantari istorice, entuziasmul lui va scadea cu timpul, si daca nu al lui, apoi al nevestei, soacrei (sau potentialei soacre), al copiilor si asa mai departe. Cu toate acestea, un anume fel de credinta ramanea. Credinta in revenirea in satul natal, raspandirea invataturii primite la oras, si respectul concentatenilor. Poate ca invatatorul nu era prea bogat dar se bucura de acelasi statut cu popa, cateodata comparabil cu primarul. ce nu se platea in bani se platea in respect de sine.

Dar vine comunismul, si cel cu invatatura ni se spune nu e cu nimic mai bun decat cel fara. Si ni se tot repeta asta pana ce incepem sa o si credem, mai rau, profesorul insusi o crede, iar daca nu o crede are sanse majore sa viziteze puscaria.

Profesorul trebuie sa faca invatamant politic, judecata lui tocita prin scoala nu mai e libera, el trebuie sa fie membru de partid (a propos, scolile cu mai putin de 3-4 membri de partid erau desfiintate, nu stiu in ce masura informatia asta e publica, dar asa a fost). Poate ca face matematica si romana cu elevii, dar cu siguranta trebuie sa-i invete si socialism “stiintific”. Respectul de sine ca si respectul de care se bucura in comunitate nu are decat sa scada.

In fine industrializarea fortata a lui Ceausescu s-a bazat pe o idee propagandistica cu multe repercursiuni. Idea e simpla: raiul e in marile orase, cine ramane la tara, in comune sau in orase mici, e un nenorocit. Chiar si cand facea propaganda contrara acestei idei, de fapt tot asta spunea, fiindca propaganda era facuta atat de a contre coeur, atat de stangaci ca isi atingea telul imediat.. invers. Prin urmare profesorul de tara e un ratat, un refuzat la export, un ciuruc.

Adaugand conditiile de viata in sine de la tara, saracia parintilor copiilor de scolarizat, intelegem competitia fara mila si fara rusine din facultati. Studentii buni _nu_ pleaca la tara. Ca e vorba de medie, ca e vorba de politica, ca e vorba de relatiile parintilor, studentii buni nu se duc sa traiasca in tara, ci se maseaza in marile orase.

Si se mai adauga ceva: politizarea invatamantului+ salariile mici+competitia ingrozitoare de a sta in orase+anularea totala a ideii de apostolat duc la un dispret general asupra activitatii de dascal. Mi-aduc aminte cand eram studenta ca invatamantul nu m-a speriat niciodata, mi-a placut sa lucrez cu oameni vii si niciodata n-am avut esecuri majore, am avut mereu suficienta autoritate in clasa sa nu sufar ca predau ceva. Cu toate astea nu am marturisit niciodata, nici macar n-am incercat, prietenilor mei aceasta idee, profesoratul era treapta cea mai de jos pe care putea ajunge un absolvent, era lucrul contra caruia toti luptam. In prima noastra zi de facultate decanul, Dzeu sa-l ierte, a venit in fata noastra si cu o fata trist amuzata ne-a spus: Sa intelegeti bine, n-ati venit aici sa deveniti critici literari, nici poeti, nici prozatori, voi veti deveni profesori. Era din nou o propaganda inversata. Toti intelegeam ca a fi profesor era pericolul, era pivnita in care nu aveam voie sa cadem. Toti… afara de vreo 20 de fete, ele care urmau sa treaca anul cu note intre 5 si 7. Acelea erau studentele rezervate special pentru invatamant, care isi doreau invatamantul.

Scuze pentru raspunsul atat de lung. Ceea ce vreau sa spun, ca acele fete (la noi in facultate, pe alocuri si baieti) care s-au tarait in facultate intre 5 si 7 toti acei ani, care nu aveau nici o ambitie afara de a lua o nenorocita de diploma ca sa se marite mai bine la ele in sat, ele, statistic vorbind (sa nu jignesc pe nimeni, vorbesc de numere mari la nivel national, nu de varfuri izolate care fac exceptii), ele deci sunt profesorii nostri de azi, nu altcineva.

Ce se mai intampla dupa revolutie? Pai, se intampla ca disciplina e pulverizata prin mijloace politice in loc de o dezvoltare lenta si care sa vina din interior. Programa cu greu asimilata de aceasta calitate de dascali este si ea pulverizata. Imitam jumatate de sistem american, jumatate de sistem european fara sa-si puna nimeni intrebarea cum se va adapta acel dascal, oricum nu de mana intai intelectual vorbind, dar care acum mai are si 48 de ani, gospodarie si copii.

Se mai intampla ca veniturile deja mici ale profesorului scad in continuare, si ca in plus de viata proasta satul/comuna/micul oras au devenit locuri ale fara-de-legii, ale dominantei baronilor sau cum le-o mai zice astazi.

Asa ca… Ioane, datele statistice pe care le subliniezi tu, inca nu sunt atat de rele pe cat ar putea fi. Lucrurile sunt putrede de 70-80 de ani in invatamantul din Romania…

Solutii? In ultima vreme am o obsesie, Romaniei nu-i trebuie mai multi politicieni, ci un profet. Daca nu exista credinta in cinste, in invatatura, in bine pur si simplu, nici o lege si nici un buget nu vor repara nimic.
Personal as incepe cu propaganda. Ce-ar fi daca presedintele, cu presedintele senatului si cu patriarhul ar face o adunare cu usile inchise. Sa puna dom’le la cale cum sa faca sa creada din nou acest popor uitat de Dzeu in cinste, invatatura, in a face bine, in a fi generos, in onoarea personala, se poate face o lista. Se poate incepe de la lista pacatelor capitale de pilda.
Sa avem predici despre asta, si siteuri de web si clipuri publicitare si carti si multe poze, dar sa le avem cat se poate de modern, simplu, sobru, fara limbaje de lemn. Se poate? Ma indoiesc, dar cine stie miracole sunt multe.

Daca se obtine o imbunatatire a mentalitatii generale asupra acestor chestiuni, atunci putem vorbi si de bani dati direct. Sa rasturnam competitia. Sa ne batem a fi profesor la tara. Nu, nu cu salar mai mare, banii se devalorizeaza si se invidiaza prea mult, dar exista alte avantaje in care se pot baga bani. Bani pentru cumparat carti, bani pentru o masina decenta (care nu-i trebuie unui profesor in Bucuresti), bani pentru ingrijirea sanatatii (care sunt mai multi pentru un locuitor din afara oraselor mari, care are de strabatut distante si nici nu are aceleasi relatii ca unul din Cluj). O lista de lucruri obligatorii in fiecare scoala: caldura, aer conditionat, banci in buna stare, WCuri (si canalizare), curatenie, scule si detergenti pentru curatenie.
Apoi burse.
Dar toate acestea din urma se vor fura fara exceptie daca nu vom chinui mentalitatea sa se modifice.

Sa nu ne iluzionam, invatamantul e o gaura neagra oriunde in lume, dar daca nimeni nu crede in el, oricat de multi bani vom baga nu se va observa, nici macar peste alti 50 de ani.

TOTAL DE ACORD CU ACESTE RÂNDURI. DOAR ATÂT ÎMI PERMIT SĂ SUBLINIEZ: DEZASTRUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÎNESC NU A ÎNCEPUT DUPĂ ‘89. (I. M.)