Nu îmi face nicio plăcere să contribui la hărmălaia stârnită de reflecţiile prezidenţiale legate de învăţământul românesc însă, fiind cu musca pe căciulă, simt nevoia să mă descopăr şi să mărturisesc:

1. E foarte mare nevoie de „tinichigii” în România. (Folosesc ghilimele în încercarea de a atrage atenţia că e vorba de o figură de stil.)
2. E foarte mare nevoie de „filozofi” în România. (Tot o metonimie… de aceea scriu cu „z”.)
3. Nu avem decât foarte puţini „tinichigii” şi „filozofi” autentici deoarece şcoala nu reuşeşte să scoată un număr semnificativ nici din primii, nici din ceilalţi. Când spunem „şcoala”, ne referim la generaţia în putere de dascăli, oameni cu experienţă dar încă robuşti, în jur de 40 de ani, cei formaţi când a început dezastrul învăţământului românesc, adică prin anii 80. În numele unei „mai strânse legături cu nevoile economiei socialiste multilateral dezvoltate” se intra cu medii sub 5 la liceu, se organizau şi câte trei sesiuni de admitere la facultate iar profesorii de pe vremea aceea erau preţăluiţi în funcţie de numărul de promovaţi. Multe asemănări cu zilele noastre, nu? A, exista şi o deosebire: titlul de Doctor nu era atât de lesne de obţinut.

Atunci s-a înfiripat în mintea românului gândul că înveţi-nu-înveţi-tot-aia-e. Socoteala e azi confirmată din plin, exemplele nu lipsesc. Firesc, indiferenţa a glisat în dispreţ.

Ne merităm soarta. Fiecare compromis făcut din lehamite, sau din frică, sau din înţelegere a favorizat naşterea şi dezvoltarea viguroasă a unui sistem educaţional bazat pe o mare şi rău mirositoare minciună. Rezultatul: tâmpiţii ne copleşesc. Ca urmare, e normal ca ei să existe pretutindeni, între meseriaşi şi deţinătorii de diplome universitare, la conducerea ţării şi la cozile formate de obişnuiţii plătitorii de impozite…