Despre limbajul teatral – câteva întrebări colaterale.

I. M., iunie 2011

Am montat, în această primăvară, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, „Comedia dragostei şi-a urii”. (V. http://mircioaga.wordpress.com/spectacole/cronica-de-nicoleta-munteanu/ şi http://mircioaga.wordpress.com/spectacole/foto-comedia-dragostei-si-a-urii/.) De obicei, când interesele şi neliniştile mă poartă spre Iaşi, mănânc la „Mamma Mia” – un restaurant la îndemână, aflat între Universitatea „George Enescu” şi teatru, dotat cu wireless şi, mai presus de orice, animat de angajaţi foarte amabili, bine instruiţi, mereu zâmbitori. Mă fac să mă simt bine; mi s-a părut normal să le ofer, în semn de mulţumire, două locuri la una din reprezentaţii. Mare şi plăcută mi-a fost surpriza să vină, în plus, şi alţi cinci-şase colegi ai celor invitaţi.

Şi mai mult m-am bucurat a doua zi. Ei erau în tură, eu mă grăbeam la ore, dar tot am stat de vorbă câteva minute. Mi-au spus că le-a plăcut – mi s-a părut normal să fie politicoşi. S-au declarat încântaţi de jocul actorilor, de muzică, de lumini. Mi-au pus întrebări, mi-a făcut plăcere să le răspund. Şi, la final, au mărturisit că le-a fost teamă că nu vor înţelege şi că le-a părut bine că au înţeles; şi au repetat că le-a plăcut.

De atunci, o întrebare, pe care mi-o puneam doar din când în când, mă obsedează: de ce s-or sfii contemporanii noştri să vină la teatru? pasiunea mea de spectator a fost activată, acum cinci zeci de ani, de familie: unchiul, lăcătuş-mecanic; mama, casnică… de ce azi, cu puţine excepţii doar elita (cei din breaslă, rudele şi prietenii lor, doi-trei studenţi candizi, câte un pensionar melancolic – şi cam atât) intră în sala de spectacole? De ce nu vin să vadă teatru şoferi, funcţionari, infirmiere, electricieni, laborante, subofiţeri, mecanici auto?

Pentru că o parte a producţiilor teatrale sunt atât de „profunde” şi „revoluţionare” încât plictisesc de moarte. Limbajul lor e obscur, singura lor miză e să alimenteze o monstruoasă moară de vorbe: „formele restructurării formale şi di-structive a para-structurilor şi formulelor structurale în formaţii nestructurate…”. Amuzant şi trist e că morarii şi morăriţele sunt convinşi că au descoperit apa fierbinte-fierbinte şi rânjesc satisfăcuţi: „păzea, că vă ardem!” Mă rog, nici măcar nu au apă în pistoalele lor de jucărie ci un cocktail scârbos de ciorbă expirată şi noroi; e drept, toţi cei atinşi de acest terci îşi pot stăpâni cu greu reacţiile de silă.

Şi mai dificil de înghiţit sunt acele spectacole care, chipurile, se adresează publicului larg – vorbesc omului de pe stradă despre problemele sale („cum sunt manipulate media lesbienele din Cornul Africii”), pe limba sa („băăă, biiip-n biiip pe mă-ta, bă”).

La ele se adaugă tot mai desele show-uri care îşi propun să ofere două ore de destindere bietului român sătul de problemele din familie şi obosit de şefii tiranici.

Sunt creaţii care „spun nimic despre nimic important” (http://www.scene4.com/0611/michaelbettencourt0611.html). Sunt alese mijloace de expresie dintre cele mai puţin solicitante. Actorii mimează relaxarea şi fac cu ochiul spectatorilor, se fac bancuri despre reducerile de fonduri, se mai dă şi în ciocoi – dar cu măsură, poate-poate burtă-verde se simte şi oferă o sponsorizare…

Comun tuturor tipurilor de spectacole enumerate e incapacitatea lor de a genera emoţie estetică, acea trăire specială care se naşte în om doar în relaţia sa cu o operă de artă: amestec de bucurie, surpriză, revelaţii.

Dacă folosim limbajul teatral doar pentru a oglindi absurdul vieţii şi platitudinea acestor vremuri, de ce să vină să ne vadă băieţii şi fetele care lucrează la „Mamma Mia”? ca să li se spună că existenţa lor e banală? şi că nu înţeleg acest cutremurător mesaj?

Personal, nu văd de ce s-ar strădui…

“Chunga”, de Mario Vargas Llosa.

Nu îmi face nicio plăcere să contribui la hărmălaia stârnită de reflecţiile prezidenţiale legate de învăţământul românesc însă, fiind cu musca pe căciulă, simt nevoia să mă descopăr şi să mărturisesc:

1. E foarte mare nevoie de „tinichigii” în România. (Folosesc ghilimele în încercarea de a atrage atenţia că e vorba de o figură de stil.)
2. E foarte mare nevoie de „filozofi” în România. (Tot o metonimie… de aceea scriu cu „z”.)
3. Nu avem decât foarte puţini „tinichigii” şi „filozofi” autentici deoarece şcoala nu reuşeşte să scoată un număr semnificativ nici din primii, nici din ceilalţi. Când spunem „şcoala”, ne referim la generaţia în putere de dascăli, oameni cu experienţă dar încă robuşti, în jur de 40 de ani, cei formaţi când a început dezastrul învăţământului românesc, adică prin anii 80. În numele unei „mai strânse legături cu nevoile economiei socialiste multilateral dezvoltate” se intra cu medii sub 5 la liceu, se organizau şi câte trei sesiuni de admitere la facultate iar profesorii de pe vremea aceea erau preţăluiţi în funcţie de numărul de promovaţi. Multe asemănări cu zilele noastre, nu? A, exista şi o deosebire: titlul de Doctor nu era atât de lesne de obţinut.

Atunci s-a înfiripat în mintea românului gândul că înveţi-nu-înveţi-tot-aia-e. Socoteala e azi confirmată din plin, exemplele nu lipsesc. Firesc, indiferenţa a glisat în dispreţ.

Ne merităm soarta. Fiecare compromis făcut din lehamite, sau din frică, sau din înţelegere a favorizat naşterea şi dezvoltarea viguroasă a unui sistem educaţional bazat pe o mare şi rău mirositoare minciună. Rezultatul: tâmpiţii ne copleşesc. Ca urmare, e normal ca ei să existe pretutindeni, între meseriaşi şi deţinătorii de diplome universitare, la conducerea ţării şi la cozile formate de obişnuiţii plătitorii de impozite…