Postat de: mircioaga | martie 28, 2014

Introducere la o discuţie despre TVR. Banii.

NOU

 

Să încercăm o discuţie obiectivă despre TVR. Să ne rezumăm la bani.

Covârşitoarea majoritate a concetăţenilor noştri sunt revoltaţi de banii pe care îi plătesc ca taxă, şi care intră în bugetul postului public. Ei zic:
- Eu mă uit la „Prima TV”, „Kanal D”, „PROTV” ş.a.m.d. la care văd, PE GRATIS, filme, meciuri, te pui cu blondele, manele, Prigoană divorţează, DD în pubelă, ştirile de la ora 5 şi multe altele.
Eu le zic:
- NU E GRATIS! Din 20 în 20 de minute, emisiunile la care vă uitaţi se întrerup pentru a face loc reclamelor. Patronii televiziunilor particulare încasează mii de euro pentru fiecare minut de difuzare a spoturilor publicitare.
La aceşti bani se adaugă sumele cheltuite cu realizarea clipurilor. Evident, firmele ce îşi fac reclamă trebuie să îşi scoată banii. Ca urmare, când dv. cumpăraţi parizer, lame de ras sau ciorapi, achitaţi nu numai costurile de producţie şi comercializare, ci şi cele de publicitate. Acestea, uneori, ajung şi la 40% din preţ.

Aşadar, dragi compatrioţi, chiar dacă nu aveţi televizor în casă, când cumpăraţi parizer etc., îi plătiţi pe Badea, Esca, Dezbrăcatu’ etc.

De la această realitate se poate începe discuţia.

Am citit, de curând, traducerea din maghiară a unui articol numit „Epoca de aur Orbán” (http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii*articleID_29744-articles_details.html). În esenţă, autorul deplânge ceea ce el numeşte castrarea democraţiei în Ungaria. Nu am căderea să comentez ce se întâmplă, în ordine politică, dincolo de Arad. Îmi permit totuşi să observ că, de câtăva vreme încoace, mulţi jelesc viitorul apropiat al ţării vecine şi prietene. Motivul principal este felul în care prim-ministrul maghiar a înţeles să gestioneze, odată cu izbucnirea crizei, relaţia dintre bănci şi cetăţeni: importante măsuri au fost luate de guvern cu scopul de a uşura semnificativ poverile cetăţenilor ce au credite de returnat. În timp ce, din câte înţeleg din mass media, acasă la el Orbán Viktor e foarte apreciat pentru acţiunile sale, în lume respectivele fapte provoacă temeri – şi cea mai mare e că ţara va falimenta.

Neliniştile, mari, durează de câţiva buni anişori. Nimic nu pare a le confirma. Eu chiar am fost în Ungaria în urmă cu vreo 18 luni şi am mers pe autostrăzi excelente, am zăbovit în Budapesta cu plăcere – bucurându-mă de tot ceea ce un oraş frumos şi prosper şi vesel poate oferi. Cu toate acestea, nu vreau să dau pronosticuri. E posibil ca, la fel ca în 1956, ungurii să plătească scump felul în care ei sfidează structuri politico-social-financiare care, atunci ca şi acum, se dovedesc oprimante şi absurde. La fel de posibil e ca, la fel ca în anii 80, când Ungaria era cea mai liberală ţară din blocul sovietic, locuitorii ei să se bucure din belşug de roadele felului în care liderii lor îi conduc; sigur este că şi Nagy Imre, şi Kádár şi Orbán sunt exemple de conducători demni, şi nu e de mirare că demnitatea e o trăsătură puternică a maghiarilor. Că unii dintre ei sunt prost-crescuţi şi mândria lor devine îngâmfare idioată, e altă discuţie: fiecare pădure cu uscăturile ei. Nu defectele altora – multe-puţine – mă dor pe mine. Eu sufăr când văd cât de lipsiţi de coloană vertebrală sunt guvernanţii noştri şi nu pot să uit cum, când s-a desfăşurat referendumul pentru destituirea Preşedintelui României, alde Ponta şi Băsescu au umblat cu capetele plecate pe la puternicii Europei. Între ei, şi Orbán Viktor care, e de notorietate, i-a îndemnat pe maghiarii din România să nu iasă la vot.

Şi iată cum, o populaţie demnă şi solidară, hotărăşte soarta unui popor.

Mai clar: iată cum ungurii scriu, cu mândrie, din nou, istoria României.

Postat de: mircioaga | aprilie 8, 2008

In perspectiva

“Chunga”, de Mario Vargas Llosa.

Postat de: mircioaga | februarie 27, 2008

Bun venit tuturor pe aceste pagini…

Nu îmi face nicio plăcere să contribui la hărmălaia stârnită de reflecţiile prezidenţiale legate de învăţământul românesc însă, fiind cu musca pe căciulă, simt nevoia să mă descopăr şi să mărturisesc:

  1. E foarte mare nevoie de „tinichigii” în România. (Folosesc ghilimele în încercarea de a atrage atenţia că e vorba de o figură de stil.)
  2. E foarte mare nevoie de „filozofi” în România. (Tot o metonimie… de aceea scriu cu „z”.)
  3. Nu avem decât foarte puţini „tinichigii” şi „filozofi” autentici deoarece şcoala nu reuşeşte să scoată un număr semnificativ nici din primii, nici din ceilalţi. Când spunem „şcoala”, ne referim la generaţia în putere de dascăli, oameni cu experienţă dar încă robuşti, în jur de 40 de ani, cei formaţi când a început dezastrul învăţământului românesc, adică prin anii 80. În numele unei „mai strânse legături cu nevoile economiei socialiste multilateral dezvoltate” se intra cu medii sub 5 la liceu, se organizau şi câte trei sesiuni de admitere la facultate iar profesorii de pe vremea aceea erau preţăluiţi în funcţie de numărul de promovaţi. Multe asemănări cu zilele noastre, nu? A, exista şi o deosebire: titlul de Doctor nu era atât de lesne de obţinut.

Atunci s-a înfiripat în mintea românului gândul că înveţi-nu-înveţi-tot-aia-e. Socoteala e azi confirmată din plin, exemplele nu lipsesc. Firesc, indiferenţa a glisat în dispreţ.

Ne merităm soarta. Fiecare compromis făcut din lehamite, sau din frică, sau din înţelegere a favorizat naşterea şi dezvoltarea viguroasă a unui sistem educaţional bazat pe o mare şi rău mirositoare minciună. Rezultatul: tâmpiţii ne copleşesc. Ca urmare, e normal ca ei să existe pretutindeni, între meseriaşi şi deţinătorii de diplome universitare, la conducerea ţării şi la cozile formate de obişnuiţii plătitorii de impozite…

Categorii

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.